Sfântul Parinte Andrei s-a nascut la Damasc in jurul anului 660. Cel care avea sa fie numit "cel mai armonios dintre melozi" s-a aflat fara grai in primii sapte ani ai vietii sale. Scapat de aceasta infirmitate prin Sfânta Impartasanie, arata incepind de atunci un talent de exceptie, in special in arta vorbirii intelepte si a studiului Sfintei Scripturi. Parintii sai il incredintara ca slujitor bisericii Invierii la Ierusalim (dupa unii ar fi devenit calugar la Saint Sabas, unde a si studiat) iar cel care se afla in tronul patriarhal, Teodor (674-686), facu din Andrei fiul sau spiritual. Intuise in el asemenea calitati incit voia sa il pregateasca drept succesor al sau si il numi, in ciuda vârstei sale fragede, notar al Patriarhiei, dându-i responsabilitatea tuturor problemelor bisericesti. In aceasta calitate, la putin timp de la cel de-al Saselea Sfânt Sinod Ecumenic (prin 685), Andrei fu trimis la Constantinopol, cu doi sfinti batrâni, pentru a prezenta imparatului si Patriarhului marturia de credinta a Bisericii sale, manifestându-si adeziunea la condamnarea ereziei monotelite (Biserica din Ierusalim, ocupata in vremea aceea de catre arabi, nu a putut sa trimita decât un singur reprezentant la Sinod).
Ceilalti doi reprezentanti s-au intors in Palestina, dar Sfântul Andrei ramase in capitala, gasind acolo conditii mai prielnice rugaciunii, studiului si activitatilor apostolicesti pentru care Dumnezeu il pregatise. Duse pentru o vreme o viata retrasa, dar adevarul nu putea sa ramâna multa vreme ascuns sub oboroc, astfel purtarea sa plina de sfintenie si forta cuvintelor sale folosita intru mântuirea sufletelor ajunsera repede la urechile imparatului si ale Patriarhului, si fu numit Diacon al Marii Biserici. Ii fu incredintat postul de responsabil al orfelinatului Sfântul Paul si al ospiciului pentru saraci ce se afla in cartierul Eugenios. Timp de aproape 20 de ani, dovedi multa perseverenta la conducerea acestor institutii de binefacere, pe care le dezvolta si le transforma in ostrov al mântuirii, prin indemnarea oamenilor la pocainta si la practicarea virtutii. Reusi atât de bine in aceasta sarcina, incât in 711 fu consacrat Arhiepiscop al Cretei. Dar inainte de a se putea instala in scaunul sau, cum se gasea inca in capitala, Philippikos uzurpa tronul, il destitui pe Patriarhul Cyrus si il puse in locul acestuia pe Ioan al Saselea, dându-i drept misiune sa anuleze hotarârile celui de-al Saselea Sinod si sa reînvieze erezia monotelita. Sub presiunea autoritatilor, Sfântul Andrei trebui sa incuviinteze toate acestea; dar imediat ce Philippikos fu indepartat de la putere (713), el se retracta si marturisi fara ocolisuri adevarata credinta despre cele doua vointe ale lui Hristos.
Inca din ziua instalarii sale in Catedrala din Gortina, Sfântul Pastor isi incuraja Preotii sa se apropie cu demnitate de Dumnezeu si sa devina primitori ai harului sau, pentru a fi capabili sa transmita credinciosilor aceasta lumina. Pronunta un mare numar de predici in cinstea sarbatorilor Domnului, ale Maicii Domnului sau ale Sfintilor, care constituie una din cele mai pretioase mosteniri ale literaturii patristice; pentru a incununa cu demnitate festivitatile Bisericii sale, el compuse, cu o arta de neasemuit, nenumarate imnuri ramase in cartile noastre liturgice.
El este in special autorul Canonului celui Mare care, cântat in fiecare an in timpul Postului Mare, nu a incetat, de secole incoace, sa dea nastere in rândul credinciosilor la mântuitoare lacrimi de pocainta. In acest imn impunator, pentru care a si primit titlul de "Initiator in tainele pocaintei", sfântul evoca toate personajele Vechiului si Noului Testament care pot fi luate drept modele spre calea intoarcerii la credinta si la cainta. Pe cel care se pocaieste si care la inceputul Postului s-a recunoscut in Adam asteptând la portile Raiului, aceste exemple scoase din Scriptura il fac sa realizeze ca - recapitulând prin viata sa pacatele lumii intregi - numai in lacrimi, post si rugaciune trebuie asteptata izbavirea prin Hristos, Mântuitorul intregii omeniri.
In afara acestor indeletniciri de predicator si melodic, Sfântul Andrei renova biserici si manastiri, fonda o biserica, inchinata Maicii Domnului din Vlaherne, in amintirea acestei renumite biserici din Constantinopol. Organiza de asemenea un ospiciu pentru bolnavi, batrâni si nevoiasi, pe care il intretinea nu numai financiar, ci il si vizita adesea, ingrijind pe infirmi cu mâinile lui si procurând tuturor minunata mângâiere prin cuvintele sale.
Cu ocazia unuia din desele atacuri arabe impotriva insulei Creta, Sfântul Ierarh, refugiat in fortareata impreuna cu poporul sau, reusi sa ii indeparteze pe agresori prin singura puterea rugaciunii sale si multi dintre ei pierira in dezordinea creata. Cu alte ocazii, el scapa insula de seceta, prin suvoiul lacrimilor sale si alunga o epidemie, transformându-se in medic al tuturor prin rugaciune si priveghere.
Desi devenise totul pentru toti asemeni lui Hristos, el trebui sa isi paraseasca eparhia pentru a se duce la Constantinopol. Acolo puse bazele poporului prieten al lui Hristos prin invatatura sa ortodoxa despre inchinarea la Sfintele Icoane, amenintata in acele timpuri de catre imparatul Leon al Treilea. Primind semn de la Dumnezeu despre apropierea sfârsitului sau, ii reuni pe cei apropiati lui si ii anunta ca Episcopatul sau nu il va revedea in viata. La putin timp dupa aceea, se imbarca spre Creta si, facând escala in insula Mitilene, (dupa altii, ar fi fost trimis in exil la Mitilene de catre imparatul Leon III, din cauza ca apara Sfintele Icoane) isi gasi odihna la 4/17 iulie 740.
