Pr. Sofronie Saharov: De pe Cruce nu te pogori, alții te iau

483

Părintele Sofronie Saharov (pe atunci ierodiacon), scriind în 1934, din Sfântul Munte, prietenului său David Balfour:

“Creștinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe și grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt.

Situația tragică în care te afli acum nu îmi este necunoscută. Eu însumi până astăzi îmi amintesc de acea luptă, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrăjmașul în lume, mai ales la Paris. În parte îți voi povesti. Se întâmpla că mă întorceam de la biserică acasă și simțeam o dorință atât de mare să mă duc să văd pe vreun cunoscut, să vorbim, să ne distrăm, încât parcă nu aveam putere să mă întorc acasă și să rămân acolo singur. Dar totuși, într-o extremă încordare a voinței, ajungeam la mine în odaie și aproape cădeam la pământ în neputință, din pricina zbuciumului și a urâtului, gata să zgârii pământul cu unghiile, gata să plâng din durerea inimii, și chiar plângeam. Și numai rugăciunea mă ridica și reașeza pacea în inimă. Dar o pace pe care înainte nici nu mi-aș fi putut-o închipui cu putință, care până atunci nici nu venise în inima mea.

Au fost multe alte împrejurări. Veneam acasă de pe undeva. Vreau să intru într-un Café, dar mă lupt cu dorința. Și ce crezi? Dintr-o dată, într-un chip de neînțeles mie însumi, mă simt ca și cum mi-am pierdut voința și, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevăzut îl trage către vreun Café oarecare. Devenea înfricoșător. Numai Domnul știe, ba și cei ce au suferit astfel de ispite, de câtă durere, de câtă trudă de neînchipuit era nevoie ca să biruiesc aceste dorințe dobitocești. Sau, îmi amintesc, mă atrăgea cu atâta putere undeva, la vreun cinematograf, sau mai știu eu pe unde, în astfel de locuri către care în realitate eu niciodată nu trăgeam. Dar în schimb, ajungând acasă, dacă nu cedasem, rugăciunea mi-era ca un foc.

Ceea ce-mi scrii, o înțeleg atât de bine. Aș fi făcut orișice, numai să nu mă rog. Atunci am înteles puterea cuvântului Părinților, că nu este lucrare mai grea decât rugăciunea. Dar când omul biruiește ispita, însă prin rugăciune, rugăciunea devine atât de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevărat dureroasă, strâmtă și puțini sunt, după cuvântul Domnului, care o află.

Credința mea adâncă este ca dacă mata (și este adevărat pentru tot omul) nu vei trăi astfel de scârbe, de sărăcii, de înjosiri, poate și foame, părăsire desăvârșită de către toți- și de către oameni, și chiar de către Dumnezeu –Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, [de ce] m-ai părăsit?-niciodată nu vei cunoaște dragostea Dumnezeiască. Inima ce nu s-a zdrobit de către loviturile durerilor și nu s-a smerit până în sfârșit de sărăcii de tot felul (și duhovnicești, și trupești), nu este în stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpără cu un preț deosebit de scump.

Căci vrajmașul ne luptă folosindu-se de cele mai firești dorințe ale iubirii omenești, sufletești, iar uneori și ale celei pur și simplu animalice, trupești, atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cădea la pământ și vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosârdia Sa, să ne dea a Sa Dumnezeiască dragoste în schimb pentru cea trupească și omenească, pe care pentru El am lepădat-o. Însă rugându-te astfel, trebuie să te rogi numai până când se va stinge toată dorirea dragostei trupești și va sălășlui pace în suflet și în trup. Mai mult nu trebuie să cauți, spre a nu cădea în ispită, în “înșelare”.

Dacă se poate, rabdă, dragul meu. Ocărăște-mă, pe vinovatul năpastelor matale, dar rabdă. Oare mă crezi că îndrăznesc să-ți vorbesc astfel numai pentru că (…) și eu am cunoscut dureri asemănătoare?

Dacă vrei să împărățești cu Hristos, atunci biruiește patimile. Altă cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sunt decât o “ispită”. Eu niciodată nu voi crede că ceva din lumea aceasta te va putea mulțumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile și altele asemenea nu sunt decât pentru copii, cei cu inima neînțelegătoare…

Viața după poruncile lui Hristos este cu adevărat o Golgota. Iar calea aceasta este astfel încat cel ce pașește pe ea, de nu va birui prin rugăciune greutățile ce nu fac decât să crească, ci se va abate de la ea și se va întoarce înapoi, el nici acolo unde se va întoarce, adică în lume (la viața după patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.

În Războiul trecut, cel Mare, adesea când trimiteau vreun soldat la atac, mai-marii așezau mitraliere îndărătul celui ce ataca, sau ofițerul îi urma cu două pistoale în mâini, ca tot cel ce se înfricoșa și se întorcea, să fie împușcat. Astfel, situația celor ce se aruncau în atac făcea că mântuirea și viața lor era doar înainte, dacă aveau să biruiască pe vrajmaș. Cu noi, monahii, situația este asemănătoare. Mântuirea noastră, în toate sensurile cuvântului, este doar înainte.

Când durerile tot crescânde ale sufletului meu ajunseseră, precum părea, la culmea lor, atunci nu prin judecăți abstracte, filosofice, ci printr-un simțământ al inimii viu și adânc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut că este mai de preț decât lumea întreagă. Suferințele aduc un rod atât de mareț, încât, daca am fi noi ceva mai înțelegători, nu am dori nicicum a ne“pogorî de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a arătat Domnul în vis, răstignit pe Cruce, și i-a zis: “De pe Cruce nu te pogori, alții te iau“. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Și apoi vedenia s-a sfârșit.

Ți-aș mai povesti Încă ceva, dar mă tem să nu preîntâmpin experiența vieții tale. Una cer Domnului: să nu te înfricoșezi de norii ce se adună.

Îmi pare rău că atât de rar îi scrii Starețului tau. Vezi la sfârșitul celui de-al“Treizeci și doilea cuvânt” al Cuviosului Simeon Noul Theolog, cum el își sfătuiește ucenicul să-i scrie mai des, căci astfel el (Cuv. Simeon) are să se roage pentru dânsul cu mai multă căldură. Și așa este, pentru că, dintr-o îndelungă tăcere, cele care te înconjoară îți slăbesc rugăciunea pentru cel ce este mai departe. De jur împrejur, oriunde privești, dureri. Iar ceea ce iți cade sub ochi, aceea iți atrage cu mai multă putere simpatia. Doar atunci când vei dobândi în lume măcar o relativă bună-așezare, atunci poți scrie mai rar, dar câtă vreme necazurile și lupta sunt puternice, nu trebuie să zăbovești, scrie părintelui Siluan, și cred lui îDumnezeu că vei primi ajutor. Poziția ta este deosebit de grea, deoarece te afli in lupta piept la piept cu vrajmașul.

Iar aceasta înainte de a te fi învățat a te lupta cu patimile. Dar și cei ce s-au învățat (relativ, bineînțeles), le biruiesc cu nevoința și cu truda. Sf. Ioan Gură de Aur numește patima curviei călăul nostru neînduplecat, care aproape până la adânci bătrânețe ne sfâșie. Trebuie să ajungi să iubești starea dureroasă a trupului, pentru a afla o relativă odihnă de la aceasta patima cumplită. Iartă-mă pentru că-mi voi îngădui a vorbi despre sinemi.

Cu binecuvântarea duhovnicului, eu însumi într-o vreme, la orice întărâtare a trupului mă băteam până la vânătăi însângerate, până când în sfărșit durerea, pătrunzând în inimă, stingea și îmblânzea mișcările trupului. Acum însă am părăsit acel mijloc, din două pricini: mai întâi, într-o stare dureroasă a trupului și în absență, aici la Athos, a smintelilor și patima curvească atacă mai puțin, iar apoi acest mijloc, dacă se folosește adesea și pentru vreme îndelungată, turbura tare întreg sistemul nervos. Astfel încât este cazul să preferăm singură rugăciunea. Odată aproape ca mi-am pricinuit moartea. Cu colțul unei bucăți de lemn pe care o aveam în mâini m-am lovit între coaste, pe lângă inima. Două săptămâni cu greu m-am mișcat, brațul stâng aproape îmi paralizase. Îmi era greu în poziția culcat, tot greu îmi era și să respir. Dar, slavă Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se învolbura puternic, este aproape cu neputință a nu recurge la acest mijloc. Și ce lucru curios: patima curvească cumva astfel lucrează în trup, încât când se întărește înfierbântarea ei, până și loviturile puternice care lasă în urma lor vânătăi dureroase sau urme de sânge multă vreme, încât îți este și greu să mergi, în acele clipe aproape că nici nu se simt, încât trebuie să te lovești neînduplecat, de multe ori, până să ajungă durerea la inimă spre a liniști trupul.

“Greu este cuvântul acesta”, dar ce să-i faci?Mai bine, după cuvântul Cuviosului Isaac Sirul, este nouă a muri în nevoință, decât, predându-ne patimilor, să pierdem chipul omenesc, să ne schimbăm de la Hristos.

Creștinul neapărat trebuie să fie un nevoitor. Cu atât mai mult monahul, preotul. Urându-te pe sineți, începand prin a te chinui, nu numai cu înfrânarea de la patimi, dar și împotrivindu-te lor, adică tăbărând asupra lor, și dintr-o dată simți ușurare: ca o lumină oarecare se ivește în suflet. Sf. Vasilie cel Mare și Ioan Scărarul spun că mai placută este suferința de bunăvoie decât bucuria necuvântătoare fără voie.

În legătura cu felul cum traiește omul se rânduiesc și împrejurările exterioare ale vieții lui. Uneori, din pricina greșalelor sau, dimpotrivă, îndreptărilor noastre lăuntrice, și împrejurările exterioare ale vieții se schimbă spre mai rău sau spre mai bine.

(…)

Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Vom face răbdare. Iată calea noastră. Te poticnești, îndrepteaza-te. Ai căzut, ridică-te. Iar a deznădăjdui, niciodată nu este nevoie. Uneori este atât de greu, încât omul este gata să se lepede de viața vecinică dacă ea se dobândește astfel. În schimb, când acești nori trec, atunci soarele, cumva, într-un chip deosebit strălucește, iar omul se bucură atunci că a trecut prin dureri: “Veselitu-ne-am pentru zilele în carile ne-ai smerit, anii întru carii am văzut rele”.

(Arhimandritul Sofronie – Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006)


Articole Asemănătoare
4194

De ce oare un Sfânt trebuie să îngrijească pisicile?

În frumosul cadru natural al mănăstirii puteai vedea din când în când nişte pisici mari venind dintr-o pădure cu copaci uriaşi, aflată în vecină­tate, îndată ce ne vedeau pe noi, străinii, fugeau ca fulgerul. Păreau foarte sălbatice, deşi nu provo­cau teamă, fiind plăcute la vedere. Îndată ce-l vedeau pe Părintele, scânceau ca nişte copii mici […]

Articole postate de același autor
9055

Iartă-mi, Doamne, neînțelepciunea și facă-se voia Ta cu mine

La un călugăr bătrân și mult sporit duhovnicește, a poposit o pereche creștină care de mulți ani se străduia să dobândească prunci și nu reușea cu niciun chip. De ani de zile băteau drumurile mânăstirilor, se rugau, se spovedeau, dădeau pomelnice la toate mânăstirile și la toți duhovnicii renumiți și, totuși, timpul trecea iar rugăciunea […]