Ne este de folos să fim uneori certaţi sau îndreptaţi de părinţii noştri duhovniceşti. Frica de mai-marii noştri este mântuitoare. De multe ori numai gândul: „Cum îi voi mărturisi stareţului meu lucrul acesta?” a fost de ajuns ca să mă ferească de păcat. Nu este rău să ne temem de mai-marii noştri, dar nu trebuie numai să ne temem de ei, ci se cuvine să-i iubim şi să-i respectăm în acelaşi timp. Atât frica Domnului, cât şi frica de mai-marii noştri sunt un dar de la Dumnezeu care ne ocroteşte.
Odată, i-am spus unuia din părinţii noştri de la mănăstire: „Cum putem supravieţui în această lume? Ca să supravieţuiască, omul trebuie să fie fără greşeală, desăvârşit! La tot pasul întâlneşte numai greutăţi şi ispite”. La care el mi-a răspuns: „Greşeşti. Nu trebuie să fim desăvârşiţi, trebuie numai să avem un punct de referinţă, căci dacă avem un punct de referinţă, atunci păstrăm frica lui Dumnezeu care ne ocroteşte”. Aşadar, cu toţii avem nevoie de un punct de referinţă. Vai nouă, dacă ne încredem în noi înşine şi nu ascultăm de nimeni, căci nu vom putea supravieţui în lumea aceasta. Ispitele şi necazurile sunt atât de mari, încât propriile noastre puteri nu sunt îndeajuns pentru a le putea birui.
Din Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, p. 320-321
