Omul este făptura creată a lui Dumnezeu. Dumnezeu a pus înlăuntrul lui un avânt, o mişcare care-l îndreaptă către Dumnezeu. A pus în el această dragoste. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu este Dragoste şi îndrăgostit; ca Dragoste, se mişcă către om şi ca Cel ce Se face iubit, îl atrage pe om către El. Desigur, îi atrage spre El pe cei care sunt vrednici de această Dragoste. Să zicem că avem un Mercedes sau Cadillac care are nevoie de o autostradă ca să circule conform capacităţii lui, iar noi folosim acest automobil pe un drum de ţară. Se va strica. Acesta are nevoie de autostradă ca să poată lua viteză. Sau e ca şi cum luăm un motor de Mercedes şi îl punem la o rablă. Dar, când o s-o pornim, toată maşina o să înceapă să se zgâlţâie. Astfel, Dumnezeu a pus în om acest elan, această mişcare de a se îndrepta către El.
Atunci când omul nu se mişcă către Dumnezeu, este cea mai insuportabilă fiinţă, nu poţi să-l suporţi în niciun fel, se plânge de orice, protestează pentru orice lucru. Dacă i-ai vorbit într-un fel, zice: “De ce mi-ai vorbit aşa?!?”; dacă nu-i vorbeşti, zice: “De ce nu mi-ai vorbit?“ Vrem să fim confirmaţi de ceea ce fac ceilalţi pentru noi şi acest lucru este tragic în viaţa noastră. Avem, de pildă, o rachetă care trebuie să zboare la cer, dar îi punem nişte roţi şi o mişcăm pe pământ. Ce fel de rachetă mai e asta?! Avionul este conceput ca să zboare, nu ca să se mişte pe pământ, iar roţile le foloseşte doar ca să prindă viteză şi să se înalţe la cer, după aceea şi le strânge.
Bune sunt toate lucrurile acestea ale lumii, desigur că este nevoie şi de cunoaştere şi de educaţie. Şi eu, de pildă, am citit multă filosofie, îi cunosc pe Aristotel şi pe Platon, pe neoplatonici, am studiat filosofii contemporani, dar acest lucru nu este de ajuns. Omul însetează şi înfometează după Dumnezeu. Sfântul Sofronie spunea:
“Când face cineva un păcat, inima încetează să mai lucreze, nu se mai poate ruga. Dar el poate continua să scrie teologie, poate să scrie studii teologice despre Sf. Grigorie Palama, dar nu se mai poate ruga.“
Aici e problema. Omul nu este făcut pentru această lume.
Ştiţi istoria proorocului Moise. A crescut în palatul lui Faraon. L-a găsit în râul Nil fiica lui Faraon şi, când l-a găsit, s-a hotărât să-l ia la palat. Şi era acolo, în apropiere, sora lui Moise, Mariam; fără să-i spună că este sora pruncului, i-a spus fiicei lui Faraon: “Ştiţi, eu ştiu o evreică care poate să-l alăpteze, pentru că are nevoie să fie alăptat. Vreţi să o chem?” Şi această femeie era mama pruncului. Şi a luat-o la palat şi pe mama pruncului, ca să-l alăpteze. Spune Sf. Grigorie de Nyssa, tâlcuind acest pasaj:
“Fiica lui Faraon este filosofia lumească, care nu poate să zămislească copii. Încontinuu simte durerile naşterii, dar nu poate să nască”.
L-a înfiat, însă, pe Moise.
Noi putem să studiem filosofia şi ştiinţa elinească, dar asemenea lui Moise, niciodată nu trebuie să ne rupem de laptele mamei, care este Biserica. Prin urmare, studiem toate ştiinţele şi avem posibilitatea să vedem ce afirmă contemporanii, dar nu lipsim gura inimii noastre de laptele lui Dumnezeu. Încontinuu să ne rugăm lui Dumnezeu şi să trăim bisericeşte. Este handicapat sufleteşte cel care-şi cultivă continuu raţiunea, intelectul,şi-şi neglijează mintea, duhul, nous-ul.
Fragment din din conferinta Mitropolitului Ierotheos Vlachos de la Iasi, “Viata duhovniceasca a crestinului in societatea actuala” – 30 aprilie 2017
