Hristos a înviat! şi ştiu că aţi răspuns fiecare dintre frăţiile voastre că „Adevărat a înviat!”
Iată-ne ajunşi împreună în această a II-a Duminică după Paşti, numită şi Duminica Tomei. La Liturghie avem Evanghelia după Ioan 20, 19-31 şi mi-e drag să o citesc pentru că se referă şi se adresează fiecăruia dintre noi în parte. Iată ce zice Evanghelia:
„Şi, fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii, şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: «Pace vouă!» Şi, zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi».
Şi, zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute».
Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: «Am văzut pe Domnul!» Dar el le-a zis: «Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede».
Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: «Pace vouă!» Apoi a zis lui Toma: «Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios».
A răspuns Toma şi I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»
Iisus i-a zis: «Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!»
Deci şi alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui”.
Iată, aşadar, pilda aceasta a unui om pe care poporul s-a obişnuit să-l numească Toma necredinciosul, ne aduce înaintea ochilor o întâmplare minunată, care se leagă, de fapt, cu seara Învierii. Pentru cei care aţi participat în acea seară, în Duminica Învierii, la Vecernie, sau aşa numita „a doua Înviere”, ţineţi minte că se citise numai prima parte a acestei Evanghelii, şi anume aceea cu intrarea Domnului prin uşile încuiate.
Vă daţi seama ce putea să fie în sufletele ucenicilor care, după ce trecuseră prin groaza aceea a singurătăţii, a rămânerii fără Avvă, constatau a doua zi că mormântul este gol, ba mai mult, nişte femei să le dea vestea că a înviat Iisus; ba, mai mult, nişte ucenici, nişte fraţi de-ai lor, împreună ucenici de-ai Domnului, să le spună nu numai că L au văzut pe Domnul, ba că au călătorit cu El chiar cam 60 de stadii, ba chiar au stat la masă cu El, ba chiar s-au înfruptat din Trupul şi din Sângele Său, aşa cum lăsase Hristos în Joia cea Mare. Bucuriilor acestora se adaugă această bucurie imensă: anume aceea a intrării Mântuitorului în foişor, acolo unde ucenicii erau strânşi şi unde se făcuse obişnuinţa ca ei să se afle adunaţi laolaltă. Era Biserica creştină în nuce, să-i spunem, sau strânsă la începuturile ei. Domnul vine, binecuvântează pe Apostoli şi le spune un cuvânt care, iată, ne tulbură până în zilele noastre.
În prima parte a Evangheliei avem răspunsuri la două teme mari: răspunsul la pururea fecioria Maicii Domnului şi răspunsul la Taina Spovedaniei. Ia-tă: ne spun mulţi că nu se poate ca Fecioara Maria să fi fost fecioară înainte de naştere şi, culmea, să mai fi rămas fecioară şi după naştere. Că ei spun şi zic că măcar fizic s-ar fi stricat în ea ceva. Dar iată că acest „Pace vouă!” dat după ce Mântuitorul intră prin uşile încuiate, ne arată că acolo unde Domnul voieşte, biruieşte rânduiala firii şi că nimic materialnic nu poate sta înaintea intrării şi ieşirii Domnului din Biserica Sa. Ori Biserica slavei lui Dumnezeu şi-a aflat mai întâi sălaş în Maica Domnului.
Cea de-a doua taină este aceea a Spovedaniei. Iată ce spune Mântuitorul: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute»”. Iată că avem aici de-a face cu răspunsul la această taină a primirii de la apostoli, prin episcopi, de către preoţi, până în zilele noastre, a acestei puteri de a lega şi dezlega păcatele. Nu este o putere dată preotului de vreo diplomă univer-sitară, nu este o putere dată de vreo armă ascunsă sau de vreo putere politică, ci este dată de Hristos Domnul Care zice: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi”. Rămâne însă ca preoţimea noastră să se pătrundă de credinţa că Tatăl a trimis-o şi nu din interese obscure, să se pătrundă de bucuria ca-n numele lui Hristos să vestească Evanghelia, şi nu în numele vreunei dorinţe de moment sau în numele vreunui câştig pentru câteva clipe.
Ce-a de-a doua parte a Evangheliei arată şi ne descoperă înaintea ochilor noştri alte câteva taine legate de biserică. Iată! Toma se întoarce de acolo de unde va fi fost plecat şi răspunde strigătului de bucurie al ucenicilor adunaţi tot în foişor: „Am văzut pe Domnul”, astfel: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”.
Până şi Domnul îi zice Toma necredinciosul, dar poporul chiar exagerează spunând aceasta, pentru că în cele din urmă vom vedea că este modelul credinţei noi în Iisus Hristos. Pe Iisus Hristos sau credinţa în Iisus Hristos nu o înghiţi ca pe o pastilă, pe nemestecate. Este minunat lucru atunci când, cuprins de taină şi conştient de taina cea mare a Bisericii lui Hristos, şi bucuros din cale-afară de faptul că mai descoperi ceva în Hristos, deci cuprins de toate acestea, strigi ca Toma deodată: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Prea des ne lăsăm furaţi să credem că a crede înseamnă a nu cerceta. Chiar spuneau unii că Bisericii îi aparţine acel dicton celebru: „Crede şi nu cerceta.” Poate altor adunări, dar Bisericii Ortodoxe, în nici un caz. Dar acest „crede!” cere întotdeauna să cercetezi ceea ce crezi, să ai un fel de foarte bună atenţie îndreptată spre diferenţierea duhurilor care se îndreaptă către tine.
Iată! Într-o astfel de societate modernă ca a noastră, în care vin fel de fel de guru şi evanghelişti moderni să ne adreseze câte un cuvânt de învăţătură sau o învăţătură nouă, noi aşa trebuie să zicem, ca Toma: „Nu credem până când nu vom vedea că într-adevăr acolo, în mijlocul vostru şi-n mijlocul cuvintelor voastre, se află Hristos cel Înviat.”
După opt zile, ne spune Evanghelia, deci în ziua de astăzi, Duminica, ucenicii Lui erau înăuntru, în casă, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: „Pace vouă!”
Poate că este imaginea cea mai frumoasă a Mântuitorului în mijlocul ucenicilor Săi, la egală distanţă de toţi, nepunându-l pe Petru mai aproape de El, neaşezând pe nici unul mai mare peste ceilalţi, ci, iată, atât: stând în mijloc şi dăruind pace. Hristos în mijlocul ucenicilor. Aşa stă până la sfârşitul veacurilor; chiar înălţat de-a dreapta Tatălui, El în chip văzut stă în mijlocul nostru şi pe măsură ce ne apropiem de El, Cel din mijlocul horei acesteia imense, care este Biserica, ne apropiem şi unii de ceilalţi; iar pe măsură ce ne depărtăm de centru, care este Hristos, ne depărtăm în aceeaşi măsură şi unii de ceilalţi.
Iată! Domnul se adresează mai apoi lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. A răspuns Toma şi I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Nu ni se spune că Toma a pus degetul în coasta Mântuitorului, nici că ar fi ridicat privirea în sus. Toma avea altceva după care recunoaşte pe Domnul: nu mlădierea glasului, ci acel „Pace vouă” dăruit. Recunoaşte în Iisus Hristos pe Atotştiutorul. Domnul nu fusese de faţă când Toma vorbise cu ucenicii şi spusese că nu va crede decât pipăindu-L, cu alte cuvinte, pe Hristos. Iată că El ştia acest lucru şi vine tocmai ca să-l întărească pe Toma, semn că nimeni, nici unul dintre noi, nu suntem puţin înaintea lui Dumnezeu, ci fiecare dintre noi suntem mult înaintea lui Dumnezeu. „Domnul meu şi Dumnezeul meu.” E ca un bobârnac dat peste nasul tuturor acelora care nu cred că Iisus Hristos este şi Dumnezeu, ci este fie numai o fire, una dintre creaturile lui Dumnezeu, fie este un mare guru, fie este un învăţat, fie mai ştiu eu ce altceva, un lider politic. Strigătul lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” ne trimite cu gândul la minunata strigare de pe Muntele Sionului, a lui Moise, căruia, întrebându-L cine este acela ce i se adresează lui, îi spune: „Eu sunt Cel ce este”, sau „Eu sunt Cel ce sunt”; pentru că aşa este Iisus Hristos. Domnul Însuşi ne spune astfel: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”; cu alte cuvinte: Iahve Calea; Iahve Adevărul; Iahve Viaţa. Nu o cale, un adevăr, o viaţă, cu alte cuvinte: o cale din multe alte căi, un adevăr din multe alte adevăruri şi o viaţă printre alte multe vieţi, ci Calea, Adevărul şi Viaţa, altfel spus: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”.
Iisus îi spune însă mai departe lui Toma astfel: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
Iată-ne, aşadar, mai fericiţi decât Toma. Suntem în cohorta fericiţilor de după Învierea lui Hristos, care, deşi nu-L vedem, credem. Deşi nu vine să-I punem degetele noastre în coasta Lui, mărturisim că El este Domnul şi Dumnezeul nostru. Îl simţim şi-L gustăm în Taina Sfintei Spovedanii şi mai apoi în aceea a Sfintei Împărtăşanii. Îl vedem în taina icoanei, Îl cântăm în taina cântării liturgice, intrăm ÎntrÎnsul în taina Bisericii. Şi de aceea suntem mai fericiţi, pentru că-L vedem pe Dumnezeu totul în tot, nu ca o formă de panteism a unei energii împrăştiate undeva în lume, ci ca har al Său, lucrător în fiecare dintre noi. Mai fericiţi decât Toma, mai fericiţi pentru că nu vedem şi credem.
Finalul Evangheliei însă ne face să ne gândim, iată, dezlegând încă o taină din cele multe ale Bisericii, dacă Biserica greşeşte folosind şi scrierile Sfinţilor Părinţi sau scrierile Sfintei Tradiţii, pe lângă cele ale Sfintei Scripturi, tocmai pentru a interpreta Sfânta Scriptură. Iată finalul: „Deci şi alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui”.
Niciodată Dumnezeu nu va putea fi cuprins într o singură carte. Niciodată Dumnezeu nu va fi cuprins în vreo minte omenească la maximum. De aceea, îngăduit ne este nouă ca pe lângă Sfânta Scriptură să folosim Sfinţii Părinţi şi tot ceea ce Biserica învaţă, pentru a ne putea îndrepta spre strigătul acesta al lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Se spune că în tinereţea sa, Fericitul Augustin, unul dintre sfinţii Bisericii universale, să-i spunem, umbla pe ţărmul mării, încercând să scrie o carte despre ce este Dumnezeu. Şi exact aşa îşi începuse cartea: Ce este Dumnezeu? Şi, căutând să găsească o astfel de definiţie, ieşind într-o seară la plimbare pe ţărmul mării, întâlneşte un copil care cu un ciob căra apă din mare într-o groapă de nisip de pe ţărm. Şi Augustin începe să râdă de copil: „Ce faci, copile?” „Părinte, iată, car cu ciobul acesta de lut ma-rea din mare, din făgaşul ei, în făgaşul pe care eu l am făcut aici pe ţărm, în groapa aceasta de nisip.”
Fericitul Augustin a început să râdă, zicând: „Au doară va fi cuprinsă marea aceasta uriaşă în groapa ta de nisip de pe ţărm?”
Dar atunci şi-a venit în fire şi şi-a zis: „Dar oare eu, încercând să-L cuprind pe Dumnezeu în mintea mea şi-n scrisul meu, sunt altceva decât un copil care cu un ciob de lut ia din marea cea mare, încercând s-o ascundă în groapa de nisip a minţii sale?”
„Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Spusa lui Toma vine să dărâme toate îndoielile că Hristos n-ar fi înviat. Nu se poate: un om de raţiunea fermă a lui Toma, care refuză în prima fază tocmai această apariţie a Domnului, că dacă nu va vedea în palmele Lui semnul cuielor şi dacă nu va pune degetul său în semnul cuielor şi dacă nu va pune mâna sa în coasta Lui şi dacă nu va vedea, nu va crede, deci un astfel de om raţional, să-i zicem, vine şi cade în genunchi şi zice: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Mai că îmi vine să spun: Ateilor, se aude? Filosofilor, se aude? Raţionaliştilor, se aude? Dacă tot vor să-L nege pe Dumnezeu, măcar să încerce să vadă dacă nu cumva e chiar sub nasul lor.
Dumnezeu să ne binecuvânteze să fim tot timpul pregătiţi, asemeni lui Toma, să ne bucurăm de Domnul. Şi să nu uitaţi nici o clipă că Hristos a Înviat şi că suntem fericiţi că, nevăzându-L, credem. Că noi credem şi mărturisim toţi acelaşi lucru:
„Hristos a Înviat din morţi
Cu moartea pe moarte călcând,
Şi celor din mormânturi
Viaţă dăruindu-le.” Amin
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012
