Îi cerem lui Dumnezeu pâinea cea de toate zilele şi îi cerem să ne ajute ca, având pâinea cea de toate zilele, să ne simţim mulţumiţi şi fericiţi. Pentru că, de fapt, liniştea noastră, pacea noastră sufletească, nu ne-o aduce multa bogăţie, ci ne este de ajuns pâinea cea de toate zilele.
Literatura duhovnicească este foarte sugestivă atunci când analizează patima iubirii de avere care se poate strecura în sufletul omului. Ca să fim mai limpezi în ceea ce vrem să subliniem, iată că din lecturile pioase, vom prezenta una, care scoate în evidenţă acest adevăr: că-i de ajuns să avem pâinea noastră cea de toate zilele.
„A fost odată un rege foarte bogat. El avea o fetiţă, pe care o iubea foarte mult. Regelui îi plăcea, în afară de fetiţa lui, mai mult decât orice pe lume aurul. De aceea a început să adune grămezi mari de aur, crezând că astfel o s-o facă fericită pe fiica lui.
Aşa de mare gust prinsese de aur, încât ajunsese să nu mai dorească să vadă sau să atingă vreun lucru care să nu fie de aur. Luase obiceiul să petreacă mai toată ziua într-o pivniţă întunecoasă, sub palatul său. Acolo îşi păstra bogăţiile şi acolo se ducea când voia să petreacă clipe fericite. Intrând în pivniţă, după ce închidea uşa cu băgare de seamă, lua un sac cu aur, sau un pahar cu aur, ori un drug de aur, şi se ducea cu ele la fereastra pivniţei şi acolo lăsa razele soarelui, câte puteau trece, să se joace cu comorile lui şi vă puteţi închipui ce frumos strălucea aurul la soare. Pe urmă număra banii, arunca în sus drugul de aur şi striga: „O bogatule rege, cât eşti tu de fericit!”
Dar chiar aşa de fericit nu se simţea el. Că tot nu era sătul cu aurul ce îl avea. Ar fi vrut ca lumea întreagă să fie de aur şi să fie a lui. În dorinţa lui cea mare de strângere de aur, îi veni într-o zi un gând năzdrăvan. „Doamne – se rugă el fierbinte – dă-mi puterea să prefac în aur tot ce-oi atinge cu mâinile mele. După rugăciunea asta adormi şi visă un vis ciudat. Se făcea că era în pivniţa lui cu comorile de aur şi se juca cu ele. Deodată văzu o umbră aşternându-se peste lucrurile lui de aur. Uimit, fiindcă ştia că închisese uşa după el, se întoarse şi-n lumina razelor de soare zări un înger frumos, cu aripi lungi şi îmbrăcat în haine strălucitoare.
– Cât de bogat eşti – îi spuse îngerul – nu cred să mai aibă cineva atâta aur ca tine!
– Da, am ceva aur – spuse regele – dar dacă te gândeşti că toată viaţa mea, până acum la bătrâneţe, am petrecut-o strângând aur, mare lucru n-am.
– Ce, nu eşti mulţumit?
– Mulţumit? Nu sunt mulţumit!
– Şi ce-ai vrea ca să fii mulţumit deplin?
Regele stătu puţin pe gânduri, apoi îşi luă inima în dinţi şi spuse:
Aş vrea ca orice voi atinge cu mâna mea să se prefacă în aur.
Şi eşti sigur că atunci vei fi fericit? – îl întrebă îngerul.
Mai încape vorbă?
Atunci, fie precum doreşti. Mâine, când te vei scula în zori, vei avea puterea asta.
Şi regele visă mai departe că se duse după întâlnirea cu îngerul să se culce. Şi, de nerăbdare, nici nu putu să închidă bine ochii, ca şi un copil căruia i se făgăduise o jucărie. Cu greu închise puţin ochii spre ziuă. Dar când soarele pătrunse în odaie, se deşteptă, se frecă la ochi şi când puse mâna pe plapumă să o dea la o parte crezu că înnebuneşte de bucurie. Plapuma se prefăcu cu totul în aur. Dorul i se împlinise. Sări din pat sprinten ca un copil şi începu să alerge prin odaie, punând mâna pe ce-i cădea în cale. Şi tot ce atingea se prefăcea în aur: ciucurele de la perdeaua ferestrei, un scaun de lângă fereastră, o masă din mijlocul odăii, hainele cu care se îmbrăcă, o batistă mică pe care i-o brodase fetiţa lui.
Dar când scoase ochelarii din buzunar şi-i puse pe nas, ca să vadă mai bine tot ce făcea cu mâinile lui, băgă de seamă că nu mai vede nimic cu ei căci se prefăcuseră şi ei în aur. Şi atunci se cam înciudă puţin. Dar îi trecu repede supărarea şi ieşi din odaie. Ivărul uşii se prefăcu în aur. Se coborî în grădină. Balustrada scării de care se ţinea cu mâna se prefăcu toată în aur. Ajunse la nişte tufişuri de trandafiri şi-i atinse cu mâna. Toţi trandafirii se prefăcură în aur. Pe urmă se întoarse în casă să mănânce, căci i se făcuse foame în aerul rece al dimineţii. Pe masă îl aşteptă o mulţime de bunătăţi de mâncare. Se aşeză pe scaun şi aşteptă să vină fetiţa. Nu trecu mult şi auzi paşii pe covor. Dar o auzi plângând în hohote.
– Ce ai, de ce plângi aşa fetiţa mea? Fetiţa, cu şorţul la ochi, îi întinse cu o mână un trandafir de aur.
– Ce frumos trandafir, nu înţeleg, de ce plângi?
Ah tată, trandafirul acesta este cel mai urât din câţi am văzut. Şi aşa i-am găsit pe toţi. Mă dusesem să culeg câţiva şi să-i miros şi când colo îi găsi pe toţi galbeni şi fără mirosul lor cel frumos. Doamne, ce li s-a întâmplat?
– Ei, şi de ce plângi, nu e mai frumos acum şi nu preţuieşte mai mult ca un trandafir de foi ce se veştejeşte într-o zi? Aşează-te şi bea-ţi cafeaua cu lapte!
Fata nu mai avu poftă de mâncare şi sorbea în silă. Dar regelui îi era foame şi duse o lingură zdravănă la gură. Dar când o atinse de buze, ce să vadă? Laptele se prefăcu în aur topit şi-apoi numaidecât se închegă şi se întări. Regele rămase ca trăsnit. Şi tot aşa se întâmplă şi cu pâinea, şi cu untul, şi cu sarea. Cu tot ce vru să mănânce.
– S-a sfârşit cu mine – zise el – plin de tristeţe. Moartea m-aşteaptă în curând. Cu toate comorile mele voi muri în curând de foame. Fata îl văzu trist şi că nu mănâncă şi mâhnită că-l vede aşa îl întrebă: Ce-i cu tine tată, nu ţi-e bine?
– Ah, scumpa mea fetiţă, nu ştii ce mă aşteaptă? Sunt om nenorocit. Doamne, Doamne, ce fără de minte am fost!
Fata nu putu înţelege de ce se vaită tatăl său şi ca să-l mângâie se sculă de la locul ei şi-l îmbrăţişă. O strânse în braţe simţind că iubirea ei face mai mult decât tot aurul ce-i dădu-se Dumnezeu cu puterea Sa.
– Scumpa mea fetiţă! Dar fetiţa rămase mută. Vai! Se prefăcu şi ea în aur. Acum în loc de fetiţă, dinainte îi stătea o statuie de aur fără de viaţă. De durere, regele se rostogoli jos la pământ şi începu să-şi smulgă părul din cap şi barba.
– Fetiţa mea, fetiţa mea, cum aş mai da tot aurul din lume ca să te văd vie cu obrăjori de carne, veselă şi zglobie. Deodată, văzu un chip strălucitor în uşă. Era îngerul.
– Ei, prietene nu eşti mulţumit? Îl întrebă îngerul.
– Sunt foarte nenorocit, cel mai nenorocit om din lume.
– Cum se poate? Nu ziceai c-o să fii fericit când vei putea preface toate în aur? Dorul ţi s-a împlinit, ce mai vrei?
Ah, ce fără de minte am fost! Aurul nu e totul pe lume şi din cauza lui am pierdut tot ce aveam mai scump… pe draga mea fetiţă. Şi-n curând voi muri şi eu în chinurile foamei şi a setei. Nenorocitul de mine.
Şi ce ai vrea acum? – întrebă îngerul.
Doamne, ia-mi înapoi puterea blestemată ce mi-ai dat-o. Fă să-mi recapăt fetiţa şi dă-ne la amândoi numai o bucată de pâine şi apă rece şi proaspătă.
Văd că acum ţi-ai venit în mintea cea bună şi te pocăieşti. Du-te la râuleţul ce curge la marginea grădinii tale. Ia un ulcior şi-l umple cu apă. Întoarce-te şi stropeşte toate lucrurile pe care vrei să fie ca înainte”.
Şi îngerul pieri.
Regele alergă ca un nebun cu ulciorul de aur la râu. Se aruncă în apă cu capul înainte. Umplu ulciorul care se făcu iar de pământ şi alergă gâfâind în casă şi stropind întâi statuia de aur, deodată obrajii fetiţei se făcură iarăşi rumeni şi frumoşi şi-n locul statuii stătu un trupşor cu viaţă.
De ce mă stropeşti, tată? – întrebă fetiţa, care în timpul cât fusese statuie nu simţise nimic şi nu ţinea minte nimic din ce se petrecuse cu ea.
Dar regele fu ruşinat şi nu-i mai spuse. O luă pe fată de mână şi-o duse în grădină şi stropi trandafirii, care iar înviară şi începură să miroasă frumos. Şi stropi cel din urmă trandafir şi acesta învie şi el. Şi regele se deşteptă.
– O, visul acesta m-a cuminţit! N-am să mă mai rog lui Dumnezeu decât să-mi dea sănătate mie şi fetiţei mele şi pâinea cea de toate zilele: care preţuieşte mai mult ca aurul”.
Aceasta este povestea. Mesajul pe care-l poartă însă în sine este important. Este întemeiat scripturistic. Nici bogăţie, nici sărăcie, ci pâinea ce de toate zilele. Pentru că atunci când avem mai mult decât atât, suntem ispitiţi să idolatrizăm bunurile materiale şi să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Să nu mai avem o viaţă spirituală normală.
Andrei Andreicuț, Morala împărăției întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003
