„Cred că cea mai mare suferință a noastră, a oamenilor, este de a ne suporta unii pe alții”

1853

Voi începe nu cu un citat dintr-o carte, ci cu o amintire personală. Eram tânăr, și mă aflam odată în redacția revistei Gândirea, care era condusă de marele profesor de teologie și scriitor, poet, Nichifor Crainic.

Am avut o conversație cu el – el profesor universitar, eu atunci un începător – și în cursul acestei conversații mi-a spus o vorbă: „Eu cred că cea mai mare suferință a noastră, a oamenilor, este aceea de a ne suporta unii pe alții”. Nu am făcut nici un comentariu, dar mintea mea tânără a înregistrat această vorbă de care aveam să-mi aduc aminte de mai multe ori în viața mea.

Altă dată, mă găseam într-o adunare destul de numeroasă, era o masă festivă și au avut loc niște schimburi de replici în versuri, niște epigrame, între mine și cineva care mă provocase la acest schimb, săgețile încrucișate unul asupra celuilalt. Și s-a întâmplat ca eu să recoltez un succes mai mare și să am mai multe aplauze din partea auditoriului.

Către sfârșitul mesei, bătrânul și înțeleptul Mitropolit Tit Simedrea, fost ierarh al Bucovinei pe vremuri, m-a luat deoparte și mi-a spus confidențial: „Observ că ai început să strălucești, te-aș sfătui ca în viață să te ferești de strălucire, pentru că astfel îți vei face mulți dușmani”, și n-am știut ce înseamnă treaba aceasta. Dar a trebuit să-mi dau seama mai târziu, pentru că Dumnezeu mi-a dat pe seamă foarte multă suferință, foarte multe nenorociri, foarte multe necazuri, prigoane și ani de închisoare, dar foarte rar s-a întâmplat să găsesc pe cineva care să mă compătimească sau să-mi plângă de milă. În schimb, în viața mea de câte ori am avut reversul, adică un succes fie literar, fie bisericesc sau de altă natură, m-am pomenit că se face un fel de zid izolator în jurul meu, și atunci mi-am zis eu mai târziu că noi avem foarte multe păcate, pe care le știm, le avem pomenite prin cărțile noastre de slujbe, dar este unul, un păcat pe care îl băgăm în seamă mai puțin: INVIDIA.

De multe ori ne întrebăm: de ce m-o fi urând acest om, că nu i-am făcut nici un rău? Nici măcar nu m-am ocupat de el, nu intră în raza preocupărilor mele și, totuși, mă vorbește de rău, mă înțeapă, scrie în ziar împotriva mea... Ce-o fi având? Și nu-ți dai seama că singurul tău păcat față de el și față de alții este acela de a fi mai bun decât el sau decât mulți alții. Alt păcat mare! Aceasta se întâmplă și în anii de școală - iei note bune, devii premiant pe merit, pentru că tu înveți, pentru că muncești, pentru că nu pierzi vremea și dintr-o dată simți că jumătate din clasă te invidiază. Dar nu invidia în sensul bun al cuvântului. Există o invidie pozitivă - invidiezi pe cineva că și tu ar trebui să-l ajungi din urmă, îți dai seama că ești mai în urma lui și că va trebui să-l ajungi, dar există invidia destructivă care te macină, care te roade ca un vierme și care practic ți-l face dușman, fără ca el să-ți fi fost dușman și începi să-l urăști.

Hai să ne aducem aminte că prima crimă din lume s-a datorat invidiei, este crima lui Cain care l-a ucis pe fratele său Abel. Nu-i făcuse nimic Abel – erau fii lui Adam, printre primii oameni, deci înainte de potop, înainte să se fi înmulțit lumea pe pământ, cu mult înainte de a fi intrat păcatul în om – și, totuși, Cain la tras deoparte în câmp pe Abel și l-a omorât pentru ca să nu aibă martori. De ce? Pentru că amândoi îi aduseseră Lui Dumnezeu jertfe, și fumul jertfei lui Abel se ridicase slobod, liber la cer, adică jertfa era bine primită de Dumnezeu, în timp ce nu era același semn pentru jertfa lui Cain – care era agricultor. Și din cauza aceasta Cain a prins ciudă pe Abel, deci, l-a ros invidia și l-a ucis.

Hai să luăm exemplu din literatura noastră populară. Toți cunoașteți balada „Miorița”, în care, din cei trei ciobani, doi s-au hotărât ca „Pe la apus de soare/Să mi-l omoare pe cel moldovean... Dar de ce să-l omoare, ce aveau cu el? Nimic altceva decât că acela avea ”(Ș-are) oi mai multe,/ Mândre și cornute, /Și cai învățați,/ Și câini mai bărbați”... Asta era toată vina lui, tot păcatul lui. Era puțin mai bogat, și era mai bogat. Pe semne că era și mai harnic, mai chibzuit, mai deștept, mai inteligent, și cei doi l-au omorât.

Să ne iubim vrăjmașii, și să nu ne mulțumim cu sentimentul reciprocității. Adică, să fac bine celui ce mi-a făcut și mie bine, ceea ce, de altfel, mi se pare că este foarte frumos, o gândire socială, este familiar, este normal să gândim așa. Dar ne spune Mântuitorul Hristos ca să-i iubim pe vrăjmașii noștri. […] E foarte greu să-ți imaginezi măcar că poți să-l ierți pe vrăjmașul tău care te-a urât, care ți-a făcut rău. […]  Vreau să spun că mi se pare un lucru imposibil, dar iată totuși că Mântuitorul Hristos ne dă niște temeiuri, spune așa: dacă te supără fratele tău și ți l-ai făcut dușman, te supără într-un fel și chip, prima treaptă este să ai o conversație între el și tine, între patru ochi, și să-l întrebi așa prietenește: „omul Lui Dumnezeu ce ai cu mine, că nu ți-am făcut nici un rău? Sau dacă ți-am făcut vreun rău, te rog să mă ierți, sau dacă nu mi-am dat seama, acum fă-mă să devin conștient că am greșit, și te rog să mă ierți, și dacă nu ți-am făcut nici un rău, atunci aș vrea să știu și eu ce ai cu mine? S-ar putea să mă lași în pace? Ca să rămânem în bune raporturi.”

 

Înregistrare Audio 2005 – IPS Mitropolit Bartolomeu Anania despre „Invidia celor de lîngă tine”


Articole postate de același autor
1306

„Lăsatul secului” pentru Postul Crăciunului

În fiecare an, pe 14/27 noiembrie, în Biserica Ortodoxă este cinstit Sfântul Apostol Filip. Tot în această zi, în calendar, este consemnat „lăsatul secului pentru postul Nașterii Domnului”, post care începe pe 15/28 noiembrie. Înainte să începem unul dintre cele patru posturi rânduite de Biserica Ortodoxă pe parcursul unui an (Postul Nașterii Domnului, al Sfintelor […]


Foto