Două momente m-au pus pe gânduri zilele acestea.
Eram la sfeștania unei case, iar în timp ce se săvârșea rugăciunea, mama gospodinei era mai mult preocupată de pregătirea mesei. Prăjea, aranja bucatele, intra mereu în treburi gospodărești. Ceilalți din casă stăteau liniștiți la rugăciune, încercând să urmărească slujba.
Nu judec osteneala omului care vrea să primească oaspeții cum se cuvine. Știu câtă grijă pun gospodinele în toate acestea. Dar m-a durut gândul că, uneori, chiar în clipa în care Dumnezeu este chemat să binecuvânteze casa, omul rămâne risipit în cele ale casei.
Altădată, cei mai în vârstă erau primii care îi învățau pe copii cum să se raporteze la cele sfinte: cum să stea la rugăciune, cum să păstreze liniștea, cum să aibă respect față de slujbă și față de prezența slujitorilor. Educația nu se oprea la cele materiale sau intelectuale, ci cuprindea și formarea duhovnicească.
Astăzi însă, se întâmplă uneori ca tocmai cei tineri să fie mai sensibili la chemarea Bisericii decât părinții lor. Întâlnim tineri care caută sincer apropierea de Hristos, care iubesc rugăciunea, care își doresc o viață curată și bineplăcută lui Dumnezeu.
Doi tineri îmi povesteau că părinții îi sfătuiau să nu se grăbească spre Taina Cununiei, spunându-le că „au timp” și că pot trăi și fără binecuvântarea Domnului. Cât de dureros este când părinții, care ar trebui să vegheze cu grijă asupra curăției copiilor, ajung să considere firească o viață fără rânduiala Bisericii.
Altădată, oamenii aveau mai multă sfială față de cele sfinte. Înțelegeau că apropierea trupească nu este un simplu fapt al libertății omenești, ci o mare responsabilitate, care își găsește firescul, frumusețea și binecuvântarea în Taina Cununiei.
Un proverb spune: „Ceea ce semeni, aceea vei culege.” Iar felul în care îi creștem pe copii, ceea ce le arătăm prin propria viață și valorile pe care le transmitem vor rodi, mai devreme sau mai târziu, în sufletul lor.
Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu lase să se stingă în familiile noastre dorul după rugăciune, după curăție și după viața trăită în comuniune cu El. Iar acolo unde acest dor s-a slăbit, să-l aprindă Mângâietorul din nou în inimile noastre.
Pr. Octavian Moșin
