Faptă creștinească și recunoștință

4914

Credincioșii vârstnici din ținutul Vrancei ne istorisesc un fapt cu totul minunat:

În pădurile secular, care îmbracă munții, era prin anii 1938-1940 un canton silvic, nu departe de schiturile Lepșa și Valea Neagră. Într-o noapte de vară, iată se adună câțiva pădurari la canton, pentru odihnă. Stau la masă, se închină, potrivesc candela sub icoane, apoi adorm obosiți. La revărsatul zorilor, pădurarii se deșteaptă, se îmbracă, se închină, potrivesc din nou candela și pregătesc ceva de mâncare, pentru a pleca iarăși la lucru.

Cum stăteau ei în jurul mesei, iată că aud foșnet de frunză afară, lătrat de câine și o lovitură puternică în ușă. Ușa cedează repede, se deschide forțat și în pragul cantonului apare un urs mare, șchiop. Pădurarii au rămas uimiți. Ce să facă? Nu puteau nici fugi, nu îndrăzneau nici să-l atace. Singur Dumnezeu îi putea scăpa din gura morții și ghearele fiarei. Dar ursul arăta destul de liniștit. Prin oarecare pronie dumnezeaiscă, el recunoștea în om stăpânul lui de altădată.

Deci, făcând un pas înainte, ursul întinde bland laba însângerată spre primul pădurar, apoi spre al doilea, apoi spre al treilea. Nici unul nu îndrăznea să-și întindă mâinile și să-i scoată ghimpii groși, înfipți adânc între gheare. Atunci unul dintre pădurari, înțelegînd durerea ursului, și-a zis în gând: “Doamne ajută”, și cu multă emoție, a început a scoate spinii din laba fiarei.

După câteva momente de grea tăcere și spaimă, ursul a fost înțeles și ajutat. Apoi s-a retras din ușa cantonului, mârâind recunoscător și a dispărut în desișul codrilor. Atunci și pădurarii au oftat ușurați și și-au făcut cruce că au scăpat nevătămați. Dar nu trece mai mult de un ceas și iar se aude foșnet în marginea pădurii. Pădurarii erau gata de plecare la lucru.

-Ursul, ursul! Iar vine ursul! Au exclamat toți, plini de emoție.

Fiara se apropie repede, lovește cu laba în ușa, apoi sloboade din subțioară un știubei (stup rotund, nesistematic) cu miere, îl întinde cu labele din față peste prag, mormăie ușor și din nou dispare în pădure. Un act de recunoștință vrednic de știut!

Istorioare duhovnicești, Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ediția a VII-a, Editura Mănăstirea Sihăstria Pag. 118-119


Articole Asemănătoare
4903

«Părinte, eu sunt de vină, al meu este păcatul, la mine este rana»

De multe ori, la spovedanie, când fraţii spuneau că îi luptă patimile trupeşti, Părintele Cleopa le zicea: „Moartea, moartea, moartea…, sicriul, târnăcopul, hârleţul! Gândeşte-te la moarte şi la câtă necurăţie iese chiar şi din cea mai frumoasă femeie la câteva zile după moarte”. Alteori zicea: „Cimitirul este facultatea facultăţilor şi şcoala şcolilor. Că auzi ce […]

Articole postate de același autor
1351

Liturghie duminicală și Te Deum cu prilejul începerii anului şcolar, la Catedrala Episcopală din Soroca

În Duminica a XIV – a după Pogorârea Duhului Sfânt, Preasfințitul Ioan, Episcop de Soroca, Vicar mitropolitan, a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie la Catedrala Episcopală „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Soroca. Biserica a rânduit ca astăzi, la Sfânta Liturghie, să fie citită pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei (cap. 22, vs. 2-14) care ne prezintă Pilda nunţii fiului […]