După ce, acum câteva zile, am avut un conflict cu nişte vecini, am ajuns să mă întreb: de ce unii oameni sunt atât de invidioşi? De ce râvnesc cu o ură deosebită la bunurile aproapelui şi nu ştiu să se bucure împreună cu el? De ce unii doresc moartea celuilalt doar pentru că este mai apreciat decât ei? Şi, până la urmă, răspunsul l-am găsit tot eu: diavolul. El se luptă cu toate armele pentru a nu-i lăsa pe oameni să trăiască în iubire, în comuniune deplină şi în ajutor reciproc. În cazul unor oameni, de obicei aceia fiind necredincioşi sau orgolioşi, diavolul chiar reuşeşte să-şi pună planurile în aplicare, ţinându-i separaţi chiar ani în şir.
Conform dicţionarelor, „invidia sau pizma este o părere de rău pentru binele și fericirea aproapelui și părere de bine pentru nenorocirea și suferința lui, ca și când binele altuia ar constitui răul nostru, iar nenorocirea lui fericirea noastră”. În acest sens, invidiosul nu poate avea linişte atât timp cât aproapele lui este bine, că este mai bine văzut şi mult mai iubit decât el. Invidia este cu atât mai periculoasă, cu cât din ea iau naştere o serie de alte păcate, precum ura aproapelui, clevetirea, ocara, înşelăciunea, şi, într-un final, invidia poate duce la ucidere.
Invidia are o mare trecere la omul modern, din zilele noastre. Încă de pe băncile şcolii, se poate observa cum apare o competiţie, o concurenţă între elevi, o luptă între ei pentru a vedea care este cel mai bun. Concurenţa dintre elevi se măreşte odată cu vârsta, ajungând chiar şi la întreceri între adulţi. Evident, competiţia, concurenţa, întrecerea nu sunt rele în sine, numai că nu sunt înţelese aşa cum trebuie. Dacă am conştientiza că toate acestea se referă la depăşirea noastră interioară, la a te depăşi pe tine însuţi şi nu la a-l depăşi pe fratele tău, pe prietenul tău, pe colegul tău, ne-am da seama că invidia se poate vindeca dacă nu i se creează mediul prielnic de dezvoltare.
Sfinţii Părinţi sunt foarte expliciţi, în ceea ce priveşte invidia. De pildă, Sfântul Ioan Casian ne vorbeşte despre invidie astfel: „Este de știut, fără îndoială că boala invidiei ajunge mai greu la vindecare decât celelalte vicii. Căci cel pe care l-a molipsit această boală cu veninul ei, poate spune că este fără vindecare”. Tot el adaugă în continuare: „Este atât de fără vindecare această boală, încât mângâierile o întărâtă, serviciile o măresc, darurile o înfurie”.
Ultimele cuvinte ale sfântului descriu foarte bine profilul invidiosului. Dacă este îmbrăţişat, mângâiat, sfătuit, alintat cu vorbe dulci, este deranjat, enervat pentru că el are alergie la bunătate, nu suportă ca unul să se comporte frumos cu el, hrănindu-se doar cu ura pe care o generează patima sa. Dacă este numit într-o funcţie anume, dacă primeşte o misiune de finalizat, el devine suspicios, neîncrezător în oamenii cu care colaborează. Invidiosul îi prigoneşte pe cei buni, pe aceia care sunt mai inteligenţi ca el deoarece crede că aceştia pot fi un real pericol pentru scaunul lui. Când primeşte cadouri de la cineva, se enervează întrucât de fiecare dată când a trebuit să ofere un dar, o surpriză sau un beneficiu, a făcut-o împins de interes. De aceea, acum el consideră că şi ce-l care îi dăruieşte un cadou face la fel.
De asemenea, păcatul invidiei este ca uleiul în apă. Nu-i foloseşte nici celui ce o deţine, dar nici celui ţintit de ea. Invidiosul se distruge pe el însuşi dacă se lasă devorat de viermele invidiei. Nici cel invidiat nu o duce mai bine pentru că îl stăpâneşte o stare de nelinişte, de tulburare sufletească, ştiind că unul din fraţii lui doreşte ceea ce este al lui.
Într-un final, se cade a ne întreba: Cum ne putem vindeca de invidie? Cum putem scăpa de ea? Eu aş zice că prin iubire, căci iubirea e singura care poate distruge săgeţile otrăvitoare ale invidiei. Să încercăm să nu-i mai dorim răul aproapelui, să nu ne bucurăm de nefericirea lui, ci să-l ajutăm, să-l sprijinim să se ridice din necazuri. Să nu mai adresăm vorbe de hulă, înjurături şi cuvinte de ocară fratelui nostru, ci să-l mângâiem cu vorbe dulci şi cuvinte înţelepte, înţelegându-i suferinţa. Numai aşa vom putea scădea din efectul veninului invidiei.
Dar, să nu uităm şi soluţia atât de duhovnicească şi mai specială a Cuviosului Ambrozie de la Optina: „Cel mai bine este să ne silim să dezrădăcinăm invidia încă de la început, prin rugăciune și spovedanie smerită și prin tăcere binechibzuită”, care este o soluţie mult mai accesibilă.
