În familia părintelui Pavel a intrat nenorocirea. O nenorocire ruşinoasă, amară… o lovitură direct în inimă: fiul Vasile, preferatul şi nădejdea sa, sânge din sângele său – a fugit la Moscova. «A fugit ! Nu a plecat – a fugit ! Cu o duduie !»-ultimile cuvinte le pronunţa atât de respicat, că de la durerea, care-l cuprindea, începea să-i tremure barba şi buzele, iar degetele mâinilor sale puternice se strângeau în pumni, de parcă îşi dorea să elimine toată durerea ce-l cuprindea .
«Mi-a făcut renume în toată Blagocinia! Vasile! Eh, Vasile!» — îngâna el cu o voce joasă , de parcă-şi chema fiul aflat la sute de kilometri de el, dintr-o ţară străină, văzută doar la televizor, cu un renume nu prea bun – „capitală”.
Deşi martoră la toate aceste cuvinte şi ascultătoarea lor era doar preoteasa Nina, o femeie căruntă, inteligentă şi cu o putere internă deosebită, care şi-a ajutat soţul să ridice nu o singură parohie şi să crească trei copii proprii şi doi înfiaţi. Obişnuită să primească toate cuvintele grele, toate încercările vieţii dând slavă lui Dumnezeu, cu bucurie şi o smerenie frumoasă. Aşa a făcut-o şi în cazul dat.
În faţa oamenilor iereul îşi păstra calmul şi încercă şă-şi facă durerea nevăzută. Astfel în curnâd şi babuţele răutăcioase din parohie au abandonat acest subiect de discuţie după slujbele de duminică, discutând cine şi ce „semn” de durere a observat pe faţa părintelui.
Cel mai mult îl neliniştea şi îl deruta pe părinte, că Vasile a plecat brusc, fără vreo pregătire şi mai ales într-un timp nepotrivit, în curând se apropia postul Paştelui şi încă multe erau de făcut.
Chiar dacă nu a dispărut difinitv şi în curând le-a transmis părinţilor numărul său de telefon mobil, aceasta nu-l făcea mai accesibil. Singur nu prea telefona, de obicei la zilele de naştere a surorilor. Părintele îi ducea dorul, era trist şi se chinuia şi de la propria stare de neacceptare a acestui adevăr. Când nu mai putea rezista, după mai multe nopţi fără somn, găsea un motiv inventat şi pleca la şeful administraţiei locale. Nu îi lega o prietenie, doar rezolvarea unor probleme. Părintele încerca să ajute mai multe familii a tractoriştilor, care de fapt de mult şi-au schimbat munca pe alcool, şi multe alte familii sărmane, care nu prea aveau mari surse de existenţă proprii. Iar şeful administraţiei din când în când, intervenea şi el cu vreun ajutor de la sposnorii locali, care deşi mic, totuşi nu putea fi ignorat.
În realitate părintele Pavel acum nu mai mergea la şeful administraţiei după ajutor sau bani, ci doar din motivul că în anticameră, cu permisiunea secretarei Olga, părintele putea telefona gratis la Moscova. Iereul se gena şi nu dorea să fie vizibil cât e de importantă pentru el e această posibilitate şi de din ce motiv el se bucura atât de mult dacă şeful era ocupat şi secretara îi propunea un ceai cu covrigei.
«Olea.. eu o să-i telefonez fiului?», — încercând din răsputeri ca glasul său să sune obişnuit şi nicidecum să nu arate cât de importantă este pentru el această posibilitate. Vasile răspundea scurt şi scuccint. Relata că munceşte ca manager, într-un magazin mare de aparate electrocasnice, că închiriază o odaie şi că mai lucrează uneori şi la o piaţă. Părintele asculta foarte atent vocea fiului, de parcă încercând după glas să-i audă şi gândurile fiului. Şi îşi făcea chiar şi nişte însemnări într-un carneţel, ca să nu uite să-i relateze ceva matuşcăi acasă. Uneori nu avea posibilitea să vorbească cu fiul, un glas ciudat îi răspundea cu «Abonatul se află în afara ariei de acoperire». «E ocupat Vasile, munceşte!» —se justifica părintele în faţa secretarei, «E la Moscova !». Olga dădea din cap ca semn de compăimire…
În curând i-a atins altă nefericire. Sau de la căldura insupotrtabilă ce se instalase în acel an, sau deja şi din cauza vârstei şi anilor slujirii sale, de la sutele de kilometri trecuţi prin parohie de la o familie la alta, dar părintele abea mai putea să meargă. Gambele sale prezentau de parcă nişte pânze de aţişoare albastre, iar pielea de parcă îi devenise atât de subţire, de parcă abea de mai rezista de la orice mişcare. Picioarele îi ardeau şi orice mişcare era un adevărat chin.
Către Adormirea Maicii Domnului părintele a fost operat în centrul raional : «Veţi mege sprijinindu-vă într-un băţişor, dar cum veţi sluji şi merge din casă-n casă, nu prea ştiu, părinte…. — i-a spus medicul chirurg, — varicoza — e o boală profesioanală a celora, care toată viaţa sunt în picioare. Grupul de risc suntem noi – medicii, profesorii şi deci şi voi preoţii v-aţi mai alăturat».
… Matuşca Niana a primit noutatea cu smerenia sa obişnuită : «Cum va da Domnul, părinte, aşa şi vom trăi», — îi spunea bandajându-i picioarele cu tifon elastic. La slujbă părinte putea să meargă cu aceste bandaje, dar să plece la toate chemările ce vineau din diferite locuri ale satului destul de mare, nu mai era în stare, iar de localităţile învecinate nici nu mai putea fi vorba.
Toamna şi iarna au trecut cu grijile lor obişnuite, Vasile aproape nu mai dădea de veste, iar când părintele reuşea să mai răzbată la el cu vreun apel, cu nimic bun aceste discuţii nu se sfârşeau. Vasile a început deja şi a vorbi într-un mod mai puţin recunoscut, iar printre vorbele sale apăreau tot mai multe cuvinte noi şi necunoscute. «Fiule, tu mai mergi la Biserică ?», «Merg, tată, merg. Cum am timp liber – merg.». Iereul înţelegea că timp fiul său nu prea mai are …
Părintele Pavel a încept să cedeze, a devenit mai greoi, tot mai des rămânea în Biserică după Liturghie, iar de la un timp putea rămâne în rugăciune şi toată noaptea, fără a mai pleca acasă. «Iată vom ajunge pănă-n Post, iar apoi mai uşor ne va fi»,- se convingea el sau pe sine sau încerca să-şi convingă preoteasa, prin rugăciune şi smerenie liniştindu-şi durerea.
… În Duminica de înaintea Postului Mare se aduna foarte multă lume în Biserică. Oamenii care de curând erau preocupaţi de cântece şi dansuri pe zapadă, care încă nu se topise, se adunau trecând pragul Bisericii pentru a-şi cere iertare.
Părintele Pavel iubea această seară, care aducea după ea şi greautatea liniştii Postului, dar şi mai apoi bucuria Învierii. «Domnul să te ierte! Domnul să te ierte!» un val sincer de căinţă şi bucurie umpluse Biserica. Ultimile se apropiau băbuţele şi starosta, dar brusc s-a schimbat ceva în acest val cunoscut şi o durere dulce şi neaşteptată l-a cuprins pe părinte.…
Din pridvorul Bisericii înspre părinte păşea Vasile. Părintele a simţit cum i-au început a tremura barba şi buzele, cum s-a înteţit durerea în picioare, şi-a regăsit mâniile într-o mişcare fără nici un sens…şi brusc a auzit cuvintele care de parcă au explodat pentru el în linişte: «Iartă-mă, tată, iartă-mă»…Cum a răspuns cineva cu buzele sale : «Domnul să te ierte ! Şi tu .. iartă-mă …», i-ar plânsu-i din interioar era însoţit de cuvintele «Pentru ce Domane! Pentru ce Doamne aşa bucurie».
… Lângă gardul bisericii era parcat un automobil maro de import, nu părea să fie deloc nou, dar absolut ciudat în aceste localităţi şi mai ales la poarta Bisericii satului.
– Vasile… E al tău, da?, — inima părintelui de parcă a fost strânsă de o mână rece . –Păi tu cum, ai revenit … sau doar în vizită …
– Nu tată, e al tău ! — fiul pierdut , de parcă strălucea de la bucuria ce-l cuprinse, dar încerca să o spună pe un ton obişnuit, de parcă ce mare treabă e un Opel din 96. Dar glasul îi tremura la fel ca şi la tatăl său. — Iată vei avea cu ce merge, să fie fără această varicoză…, fără ca s-o sperii…pe mama!
– Păi eu nici permis …nu am…
– Dar eu la ce sunt? Voi conduce eu!, — Vasile şi-a cuprins cu drag tatăl şi acela într-o secundă dintr-un iereu puternic şi important, a devinit un om de o vârstă mai înaintată, cu durerea ce-l mai supăra încă şi cu o oboseală de parcă brusc apărută, dar şi cu o puternică bucurie .
–Să mergem, tată. Să începem o nouă viaţă. Postul, înţelegi….
Traducere Natalia Lozan, sursa www.pravmir.ru