Am văzut undeva o mişcătoare icoană a acestei milostiviri dumnezeieşti. O casă în mijloc de câmpie şi drumul care trece prin faţa ei pierzându-se la nesfârşit. Sus pe terasa casei, un bătrân cu barba albă, sprijinit în toiag, se apleacă înainte, cu mâna streaşină la ochi, uitându-se în zare. Ce a vrut să spună pictorul cu acest tablou? Zice pilda evanghelică despre fiul risipitor care se întorcea acasă: „Încă departe fiind, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi alergând a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat” (Lc. 15, 20).
Dar cum a aflat tatăl de întoarcerea fiului? Aici este tâlcul bătrânului ce se uită în zare. Aşa de mult îşi iubea el fiul, că nu-şi putea închipui să-l piardă pentru totdeauna. De aceea, mereu îl aştepta, mereu se uita în zare, mereu cu mâna streaşină la ochi: „Oare nu cumva vine?” De aceea l-a şi văzut de departe.
Aşa-i mila cea nesfârşită a lui Dumnezeu. Nu oboseşte, nu se împuţineză, mereu se uită după fiecare din noi păcătoşii, mereu ne aşteaptă: „Nu se poate să nu vină! Am făcut atâta pentru dânsul, mi-am dat însăşi viaţa pentru el, trebuie să se întoarcă!”. Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricât de grozavă ar fi păcătoşenia în care ne aflăm, să nu deznădăjduim. Dumnezeu ne aşteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în braţele părinteşti.
Şi nu numai că ne îmbrăţişează – semnul iertării, ci ne îmbracă cu haina cea dintâi, cu haina curăţiei; ne pune inel în deget – semnul eliberării de păcat şi al înfierii; ne pune încălţăminte în picioare, adică ne întăreşte pe calea virtuţii, ca să ne mai înţepăm de ghimpii păcatului şi – tăind viţelul cel hrănit – adică pe Fiul Său Euharistic, se face bucurie mare: se bucură Puterile cereşti şi Însuşi Tatăl Ceresc pentru păcătosul care se pocăieşte (Lc. 15, 10).
Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile Păcăinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 19-20
