Astăzi avem înaintea noastră pilda bogatului căruia i-a rodit țarina. Este o minune și o binecuvântare să primim roade bune și vrednice, iar noi suntem datori să muncim, să chivernisim cu înțelepciune și să fim recunoscători pentru tot ceea ce ne-a fost încredințat de Domnul.
Totuși, mare este primejdia de a uita că darurile nu sunt ale noastre, ci ale Lui, și de a deveni robi ai bunurilor și ai agonisirilor trecătoare.
Bogatul din Evanghelie nu a greșit pentru că i-a rodit țarina — binecuvântarea venea de la Dumnezeu — ci pentru că și-a închis inima: nu s-a gândit nici la Cel ce i-a dăruit, nici la aproapele care ar fi putut beneficia de prisosul lui. S-a gândit să-și ridice hambare mai mari, micșorându-și, fără să știe, sufletul.
Postul ne cheamă să privim altfel darurile: nu ca pe o avere de păstrat, ci ca pe o șansă de a fi mâinile prin care Dumnezeu poartă grijă lumii.
Să nu uităm de Dumnezeu, de toate binefacerile revărsate asupra noastră și de chemarea de a ne elibera de povara „hambarelor” prin care ne îngrelăm sufletul: grija de a avea mereu mai mult, frica de a pierde, dorința de siguranță absolută. Toate acestea ne pot răpi pacea și chiar mântuirea.
În schimb, să cultivăm recunoștința, bucuria împărțirii, dragostea frățească. Să învățăm din nou frumusețea gesturilor simple: o mână întinsă, o vorbă bună, un sprijin discret, un dar făcut cu inimă bună.
Pentru că adevărata bogăție nu stă în ceea ce adunăm, ci în ceea ce dăruim.
Și în felul în care ne deschidem inima, lăsând-o să se umple de Dumnezeu.
Pr. Octavian Moșin





