E greu să ne disciplinăm, mai ales când descoperim că adevărata luptă nu este cu răul din afară, ci cu cel căruia i-am făcut cuib, pe nesimțite, în inima noastră. Mult mai ușor este să privim la cei din jur și să-i sfătuim cum să se îndrepte, decât să aprindem lumina în ungherele sufletului nostru și să ne vedem neputințele, decât să recunoaștem, în sfârșit, că bârna din ochiul nostru ne-a încețoșat de tot văzul.
În această perioadă de post, de rând cu înfrânarea și rugăciunea, este bine să ne cercetăm cugetul și să ne așezăm viața înaintea Domnului, cu întregul ei conținut: și cu lumina, și cu umbrele.
Să ne întrebăm cu sinceritate dacă lucrăm mântuirea și dacă pășim pe drumul pe care Domnul îl dorește pentru fiecare dintre noi. Și apoi, cu inimă smerită, să ne îndreptăm atenția spre aproapele nostru, căutând să vedem în el chipul lui Dumnezeu - acel chip pe care suntem chemați să-l iubim.
Pentru a nu rătăci, să nu pornim de la ceea ce ne place sau ne convine nouă, ci de la ceea ce putem oferi celuilalt: sprijin, încurajare, acceptare, ascultare… iubire.
Despre aceasta este postul: despre cât suntem dispuși să renunțăm la noi înșine din iubire pentru aproapele și, prin el, din iubire pentru Hristos.
Pr. Octavian Moșin
