Nicio căsătorie nu este perfectă, oricât de frumoase ar fi fotografiile, oricât de dulci ar fi mesajele aniversare sau oricât de armonios ar părea totul privit din afară.
Fiecare cuplu care sărbătorește 10, 20, 30 sau 50 de ani împreună poartă cu sine o istorie mult mai adâncă decât zâmbetele și momentele marcate în albumele foto sau postările de pe Facebook. Fiindcă ei nu celebrează doar trecerea timpului, ci și nenumăratele lupte pe care nimeni altcineva nu le-a văzut. Sărbătoresc nopțile în care au rămas tăcuți și nedumeriți, cu inimile grele ca norii de furtună, nesiguri dacă vor putea merge mai departe. Își amintesc certurile care au lăsat răni, dezamăgirile care au durut, greșelile care ar fi putut să le destrame totul, dar nu au făcut-o.
Ei sunt încă în picioare nu pentru că a fost întotdeauna ușor, ci pentru că s-au ales unul pe altul iar și iar, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când a durut.
Au iertat atunci când iertarea părea o greșeală fatală. Au rămas atunci când plecarea părea mai simplă. Și, printre ruinele așteptărilor zdrobite, au reconstruit ceva mai puternic, strat după strat, cu încredere, cu răbdare, cu acea iubire care nu este mereu strălucitoare, dar este întotdeauna adevărată.
Nu banii și nici compatibilitatea perfectă nu fac o căsnicie să dureze. Ci caracterul. Loialitatea. Decizia, uneori grea și aspră, de a te ridica în fiecare zi și de a lupta pentru legătura sfântă pe care ai promis să o protejezi.
Iubirea de durată nu este noroc.
Este luptă, este har și este alegerea de a iubi aceeași persoană imperfectă iar și iar, cu toată inima...
(Pr. Ioan Badilita)
