Mândria se naşte din nebunie şi orbire sufletească; din chibzuinţă şi cunoştinţă se naşte smerenia. Dacă te-ai cunoaşte cu adevărat, atunci nu ai fi mândru: de te-ai cunoaşte întru adevăr, atunci nu te-ai înălţa prin mândrie. Dar, aşa cum încă nu te cunoşti bine pe tine şi nu pricepi după cum se cuvine, tot aşa te şi mândreşti fără de minte, te mândreşti cu oarecare lucru de nici un preţ sau şi mai mult ‒ pentru nimic.
Fiind întru acest fel de mândrie şi îngâmfare, cunoaşte-te pe tine însuţi. Cunoaşte că Domnul „de cei batjocoritori râde, iar celor smeriţi le dă har”, spune Solomon (Pilde 3, 34). Cunoaşte că Domnul îi primeşte pe cei blânzi, iar pe păcătoşii mândri îi smereşte până la pământ; pe cei smeriţi îi înalţă, iar pe cei mândri îi coboară; de la cel smerit primeşte şi puţinul, iar de la cel mândru leapădă şi cele mari ‒ de la vameşul cel smerit a primit doar tânguirea, iar de la fariseul cel mândru a lepădat multe virtuţi.
Înaintea lui Dumnezeu e mai bun un păcătos smerit, decât un drept mândru: „toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului”, grăieşte Solomon (Pilde 16, 5).
(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Alfabetul duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2007, pp. 69-70)
