Nu de moarte ar trebui să ne fie frică…

7195

Un prieten de-al meu a suferit un accident, suportând mai multe operaţii complicate. Când m-am dus să-l văd, arăta ca un martir. Era tras la faţă, cu ochii tulburi de durere şi singurătate. Îmi surâse,  totuşi, ca un copil surprins în toiul unui joc periculos şi mă avertiză cu voce răguşită:

– Nu de moarte trebuie să ne fie teamă, ci de ceea ce urmează după ea.

Ştiam că medicii cu greu l-au readus la viaţă şi că trecuse, probabil, prin moartea clinică, zăcând un timp în golul dintre cele două lumi.

– Te simţi bine? l-am întrebat.

El ridică din umeri şi continuă:

– Să ştii că chiar aici, alături, lângă noi, există o beznă, în care totul moare, înainte să se nască…Am fost în ea…Păstrez şi astăzi în vene o parte din răceala ei.

– Nu te gândi la asta, am înceract să-l consolez. Răul cel mare a trecut. Contează că ai rămas în viaţă.

– Nu asta contează, se împotrivi el. Am crezut mereu că voi muri cu demnitate, în picioare, dar, când vine clipa de pe urmă, eşti gata să te târăşti ca un vierme doar să obţii macar un strop din mântuirea care te-ar putea salva…Ai face totul pentru asta…Adevărul, însă, e că totul trebuie făcut mai înainte…Mult mai înainte.

Trase aer în piept şi mă privi cu ochii unui răstignit.

– În clipa când am fost descarcerat şi pus alături de maşină, m-am văzut de sus, de undeva din nefiinţă…Stăteam culcat pe spate, însângerat, cu oasele zdrobite şi nu puteam să mişc macar un deget ca să mă ajut…Oamenii sosiţi la faţa locului se agitau, vorbeau şi comentau decesul meu. Eu le strigam că nu sunt mort, că trebuie să cheme ambulanţa şi să mă salveze, dar nimeni nu mă auzea…Eram plasaţi în spaţii diferite…Atunci am căzut în bezna de care ţi-am vorbit şi m-a cuprins o groază nemaipomenită, pentru că dintr-o dată am înţeles că sunt un fir de praf în aşteptarea unei condamnări definitive.

Şi-a şters cu palma sudoarea de pe frunte şi a conchis:

– Dacă nu ai suflet, dacă nu-l ai pe Dumnezeu în inimă, să ştii că moartea nu este o izbăvire, ci o pedeapsă!

Extras din Fărâme de suflet, Aurelian Silvestru, Ed. Tocono, 2011, p.291-292

Articole Asemănătoare
1402

Un mare procent din credinţa mamei se transmite copilului

Un mare procent din credinţa mamei se transmite copilului când este încă în pântecele mamei sale. Responsabilitatea revine direct mamei, dar indirect şi tatălui cu care femeia convieţuieşte. Viaţa duhovnicească a unui om începe din momentul zămislirii şi se derulează pe tot timpul şederii sale în pântecele mamei pe timpul celor nouă luni de gestaţie […]

Articole postate de același autor
3435

În inimă trebuie să fie răbdare, nu răutate…

De ce Dumnezeu nu rânduieşte să se aleagă perechi care să poată duce în comun o viață duhovnicească? – Sigur, şi mai bine ar fi dacă n-ar fi diavolul, nu-i aşa? Ce uşoară ar fi atunci mântuirea! Dar uite că diavolul există. Fără îndoială, iubirea lui Dumnezeu rânduieşte toate. Ca să-l mântuiască pe soţul rău, […]