Piotr Mamonov: Ce vrea şi doreşte omul? Să fie iubit!

386

Piotr Nikolaevici, aţi putea să ne povestiți pe scurt despre copilărie dvs, familie?

Familia – este foarte importantă. Am crescut într-o familie foarte bună, în care mama şi tata se iubeau reciproc. Între ei se iubeau mai mult decât pe copii, nepoţi, apartamentul, serviciul... Ei îmi puteau spune: "Petea, avem nevoie să rămânem singuri, du-te la prietenii tăi pentru vreo două zile!"

  Şi ce făcea Petea?

Petea pleca. La tovarăşii săi. Dar nu despre asta e vorba. Trebuie să existe o ierarhie. Pe primul loc – Dumnezeu, pe cel secund – soţia sau soţul, apoi copiii, apoi nepoţii, apoi serviciul, apoi prietenii... Trebuie construită o scară ierarhică. Şi de mercedesuri e nevoie, şi de un studiou bun, şi bănuţii sunt necesari. Dar toate apoi. Apoi. Pe primul loc – Dumnezeu. Dar ce este – Dumnezeu? E un duh. Ce fel de duh? Al iubirii. Dar iubirea ce este? – A da de la tine. Asta-i tot. Este simplu. Mama şi cu tata se iubeau, prin urmare, îndeplineau voia cea dumnezeiască. Iar copiii, adică eu şi fratele meu Alioşa (Alexei) – priveam acest spectacol şi învăţam. Asta a rămas în noi pentru întreaga viaţă. Am fost învăţaţi cum să trăim corect. Cum trebuie să iubim, să ajutăm, să jertfim. Mama punea la cale cu noi tot soiul de istorii cu caracter educativ, uneori nu vorbea cu mine câte două zile, dacă săvârşeam vreo porcărie sau o faptă urâtă. Mama a investit o muncă enormă încă de când eram mic,  iar eu acum culeg roadele acestui efort. Tot ce este în mine bun, curat, luminos – totul e de la Dumnezeu, şi, desigur, de acolo, din copilărie. Ce vrea şi doreşte omul? Să fie iubit. Ce doriţi voi, sosind în casa mea? Ca să vă primesc cu drag, să vă răspund la întrebări, să vă vorbesc frumos, să mă las fotografiat... Trebuie să trec peste toate, peste "eu"-l propriu, peste mândrie şi oboseală – pentru a mă porni în întâmpinarea voastră. Dar de ce o fac? Pentru ca Dumnezeu să nu mă părăsească. Dar dacă vă dau acum afară -  ce voi face apoi, singur, fără El? Noaptea – cum voi dormi?

Dar dvs faceţi asta din când în când?

Nu o mai fac. Deja – nu mai fac! Şi nu mai fac din raţiuni strict pragmatice. Eu doresc să trăiesc cu Domnul, cu Duhul Sfânt, după măsura mea, desigur; pentru asta are sens să treci şi peste sine. Doresc ca restul zilelor, care au mai rămas de la viaţa mea de crocodil, să-i slujesc, câtuși de puţin Domnului, dar nu mie. Asta vreau să fac! Este scopul meu suprem, tot restul este colateral, sau – pe alături. Apostolul Pavel spunea: "Mâncaţi sau beţi – faceţi totul întru slava lui Dumnezeu". Iată, meşteresc un dulăpior. Pentru ce? Pentru ca să-l privesc, să mă bucur, şi în starea asta de bine să fac o emisiune reuşită despre Elvis Presley. Pentru ca un puşti de cincisprezece ani, să o asculte şi să zică: "Aha! Vreau şi eu să ascult o muzică aşa pozitivă" Dintr-o sută – unul singur. Uite, am făcut un spectacol... Urmăresc presa: întâia oară un val de critici pozitive. Şi mă bucur pentru asta. Nu pentru că m-au lăudat, sunt obişnuit, ci pentru că au înţeles oamenii. 

  Dar de ce au înţeles?

Ceva a funcţionat. Deşi nu e o lucrare îndeajuns de cizelată, o vom îmbunătăţi. Dar e despre ceva ce interesează pe toţi: despre iubire, şi despre cât e de înfricoşător fără ea. Iar jurnaliştii – sunt cel mai laic popor. Chiar şi aşa – a funcţionat şi asupra lor! Îmi plac lucrurile pozitive – le pescuiesc, le trag pe aţişoară, şi chiar cred că multe se schimbă în ţara noastră. Iar Dumnezeu cum lucrează? Poate şi într-o parte să lucreze, şi pe cealaltă. Este Atotputernic. De aceea, dacă fiecare dintre noi se va strădui în măsura puterilor sale: Pet'ka, Vasen'ka, Zinoc'ka, Klavoc'ka, Vera Arkadievna –  toţi aceştia vom face eforturi, Dumnezeu va zice: "Pentru aceştia, de dragul lor voi face să fie bine în această ţară".

În această ţară va fi bine?

Răspunsul e în fiecare dintre noi.   

Adică fiecare dintre noi e responsabil pentru această lume?

Exact aşa! "Societatea e construită din unităţi", a zis N.V. Gogol. Dar ce este o societate? Societatea – eşti tu, eu, el, ea, cum se cânta într-o cântare prostească sovietică. Iar Serafim de Sorov spunea: "Mântuieşte-te pe tine – şi e destul!" Pe tine! Pe tine trebuie să te desăvârşeşti, nu societatea. Nu cred în lozinci, pancarte, în manifestări stradale. Aceste lucruri se pot face apoi, când legea funcţionează, în cadrul acesteia. Iar aceste istorii care ne înconjoară... Sunt întrebat: "Petr Nikolaevici, ce părere aveţi despre ce au făcut acele fete în biserică...". Le răspund: "Niciuna!"

Şi totuşi, ce atitudine aveţi faţă de asta?

Niciuna! Niciuna, repet! Starea mea de creştin, dacă mă consider astfel, este următoarea: mă scufund! În fiecare zi mă scufund în propriile păcate. Şi cu cât mai multă lumină pătrunde în viaţa mea stătută, cu atât mai mult reuşesc să văd, câte crăpături sunt prin colţuri. Mă înec! Help! Omul se îneacă, dar pe el îl întreabă ce atitudine are despre fetele... iar el... (arată chipul omului care se sufocă). Acesta e sistemul.

Iisus – cine este? Salvatorul. Mă înec! Ajută-mă, Doamne...

...

Ce ajută să ieşi la suprafaţă?

Dumnezeu, plus propria voinţă. Sinergia. Două energii: din toate puterile să te abţii de la păcat şi rugăciunea la Dumnezeu. Singur – nu se poate. Nu ne poate salva Dumnezeu fără ajutorul nostru, chiar dacă e Atotputernic, pentru că ne-a dat libertatea de a alege. De ce? Pentru că nu se poate să fii salvat împins de la spate. Să iubeşti se poate doar având libertatea absolută. Asta e schema. Mai departe încep dificultăţile. Lucrurile de maximă fineţe. Pentru înţelegerea lor sânt sute de volume ale Sfinţilor Părinţi. Acolo, ca într-un alfabet, fir cu fir, pas cu pas, ni se arată mişcările duhului nostru, ale trupului şi sufletului. Totul este consemnat, discutat. Cei care vor să afle – vor găsi. Iată, citesc pe Isaac Sirul, un sfânt de secol VII, şi mă gândesc: de unde mă cunoaşte în profunzime acesta? Întreg! Fiecare cută. Şi ce am spus eu acum, și ce voi simţi, și ce va fi mai târziu, și cum va fi. Este o lucrare. Lucrarea este o încredinţare a proniei. Aceea că omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Suntem fiinţe duhovniceşti. Avem această sete, cel de-al şaselea simţ – religios. Viaţa creştinească înseamnă comunicarea zilnică cu Dumnezeu cel Viu. Iată stăm aici – Hristos este lângă noi. El priveşte, şi mă vede întreg: ce spun, cum şi de ce m-am enervat – în faţa lui, mereu mă străduiesc, mereu.

Simţiţi asta permanent?  

Uneori uit de Dumnezeu, grijile lumești, și imediat e pustiu. Deja fără El, nu pot să trăiesc și nici nu vreau. 

 Se întâmplă, că...

Desigur că se întâmplă. Dar chestiunea e în ce direcţie e mişcarea ta. Şi poţi deveni mai bun la infinit, dar şi mai rău. Poţi deveni la infinit mai rău. Zaci beat, ai ucis pe toţi, eşti cel mai rău – calmează-te, nene, se poate şi mai rău. Credinţa noastră este mântuirea şi zidirea continuă, fără zile libere, fără pauze. Legitatea căderii pietrei: zborul continuu, fie în sus, fie în jos. Oprirea din mişcare - este cădere.  

  Creaţia este şi ea un mijloc de mântuire?

Ţine de natura sufletului. Reamintesc, "după chipul lui Dumnezeu" – iată Creatorul. Dar dacă motivul creaţiei este slujirea oamenilor, atunci devine mijloc de mântuire. Sunt actor, în teatru sunt de mult timp, şi ştiu: dacă apari pe scenă puternic, încrezător, mulţumit de sine, rolul îl ştii pe dinafară – gata, spectacolul e ratat. Iar dacă ai o ieşire nesigură, temătoare – priveşti apoi înregistrarea video, şi te întrebi: de unde și cum a apărut? Trebuie lăsat Dumnezeu să lucreze în tine. Cum? Să te smereşti, să cedezi locul Lui: "Doamne, eu singur nu pot nimic, numai Tu..."

  Textele dvs  tot așa iau naștere?

Sunt câteva lucruri nefuncționale, dar tehnica există, desigur. În diferite feluri se poate. Dar cel mai important lucru este – dorința; setea trebuie să fie permanentă, ca şi cum nu ai băut de zece zile, nu se poate să-ţi doreşti ceva doar puţin. Trăiesc mereu cu ochii larg deschişi. Privesc acolo, privesc aici, în interiorul meu mă uit...

Aveţi multă tristeţe în ce scrieţi. Dar şi lucruri minunate. Dar tristeţea le copleşeşte...

Dar viaţa este grea. Precum scriu cei din vechime, starea sufletului nostru nu trebuie să depindă de ce vezi pe geam. Se întâmplă aşa: parcă toate-s în regulă, bani sunt, bunăstarea e maximă, hainele şi mâncare nu le lipsesc, dar sufletul e trist, deprimat. Dacă eşti fără Dumnezeu, nu e clar cum să exişti în general. Iar alături de Dumnezeu e clar: te copleşeşte apatia –  rabdă, iar după aceasta vine, după cum spun sfinţii părinţi, puterea şi uşurarea. Adică, în suferinţă aşteaptă consolarea. Consolat fiind, trebuie să anticipezi durerea. De aceea, când îţi este bine, mulţumitor, aştepţi, eşti treaz: imediat poate începe ceva. În general, trebuie să trăim cu luare-aminte, atenţi.

E dificil să le reușiți pe toate – spectacole, pregătiri, concerte?

Cum crezi tu? Imaginează-ţi: Ierusalim, arşiţă, muşte, lovituri cu băţul, nasul spart, oţet în loc de apă, crucificat, bătut în cuie, de cei pe care până adineauri i-a hrănit, mântuit, învăţat, lecuit, salvat de vătămări – scuipat, trădat, mutilat, "Să-l eliberez pe acesta?" - "Nu, răstigneşte-L!". Asta cum? Creştinismul este o viaţă aidoma celei pe care a trăit-o Hristos. Fiecare după măsura lui, dar trebuie să-şi ducă crucea. Inima noastră trebuie să se frângă pentru toate suferinţele acestei lumi, boala altuia să devină a ta, să umbli în suferinţă. "Noi nu suntem doctori, suntem durerea", – spunea Herţen. Nu va da Dumnezeu mai mult decât omul poate duce, fiecăruia după măsura sa. Apoi. Iată soarele străluceşte, sau ninge, acestea sunt doar pentru noi? Adică – celor buni? Nu, tuturor, fără alegere. El ne iubeşte pe toţi, nu trebuie să uităm asta. A venit un om la tine – este icoană Dumnezeiască. Toate trebuie să fie sincere, directe, frontale. Dumnezeu ne vede toate ungherele, orice pliu. Tocmai de aceea, creaţia, casa, copiii, nepoţii – sunt departe. Ba nu, nu şi copiii, pe copii trebuie să-i educăm. În spirit creştin. Tu ai educat? Nu. Ce trebuie să faci ca recompensă? Lipsa educației – trebuie suplinită cu multă rugăciune.

Sunteți mulțumit,  în ce aţi reuşit cu propriii copii?

 Nu, multe le-am ratat, lacune am destule. Cum fac acum? Mă rog. O ţin în cereri. Cât am alergat anapoda, câte nopţi nedormite pentru ei am ratat, câte cărţi bune nu le-am citit – atâta rugăciune se cuvine.

Vi s-a citit cărţi în copilărie?

 Cum altfel? Am crescut în nişte condiţii excelente. Mama este literat, tata savant, am avut o familie moscovită în care se adunau inteligenţa oraşului... Citeam şi singur, cu nesaţ.

Ce anume?

Orice, întreaga literatură rusă. Aveam un raft suspendat, cu cărţi, şi m-am gândit: "Trebuie să le citesc pe toate". De aceea le luam la rând, pe fiecare. Iar selecţia era admirabilă – Puşkin, Gogol, Turgheniv, Cehov, Dostoievski, Goncearov, Tolstoi. Dar întreaga artă, creaţie – de fapt e deşertăciune. Dacă arta ar fi fost capabilă să schimbe oamenii – am fi trăit acum în Rai, atât de multe lucruri frumoase au fost create. Dar arta nu schimbă nimic. În acest moment– e pocnitoare cu confeti. După ce confeti se vor risipi – totul dispare.   

Ce doriţi să reuşiţi?

 Să devin destoinic de pronia cerească. Să devin, ceea ce spune un preot cunoscut: "La finele vieţii să devii un om normal". Am luat-o din margine, mă străduiesc. Dau din mâini, rod coatele. Sunt actor – lucrez. Trăiesc, perseverez, câte ceva-mi reuşeşte, dar în general – nu, îmi ştiu neputinţele. Prima poruncă evanghelică: fericiţi cei săraci cu duhul. Cine este săracul? Cel care pricepe că nu are nimic, şi cere. Nu am nimic nici eu. Totuși suntem în aceeaşi situaţie. Dar asta nu înseamnă cătuşi de puţin că Dumnezeu doreşte să-i îmbrace pe toţi în pantaloni albaștri, nu. Am spus aşa: degetele strânse pentru închinare vor primi un nume, unic. Fiecare persoană este uimitoare. Dar trebuie să ieşim la liman. Iar păcatele sunt la fiecare aceleaşi: mândria, iubirea de arginţi, apatia, zavistia, preacurvia, desfrâul, necumpătarea la mâncare – sunt şapte. Pe aceste căi ne plimbăm cu toţii. Omule, priveşte-te în oglindă... M-am gândit aşa, ei vor sosi, iar eu îi voi alunga... Dar cum îi vor da afară? Iată El, Domnul, e alături, cum voi putea să-i alung? 

Dvs niciodată nu aţi alungat pe nimeni?

În general, nu. Nu am deschis poarta –  asta da... Erau tot soiul de neciopliţi, dar şi acestora le-aş deschide acum. 

În acest "ton" al dvs, ai senzația, că ieși la suprafață

Nu poţi trăi din presupuneri, senzaţii. A ieşit soarele – ai o senzaţie, a plouat – ai altă senzație. Ai căzut, ţi-ai fracturat piciorul – a treia. Trebuie să trăim după Lege, dar Legea unde e? În Sfânta Evanghelie. De la început până la sfârşit. Corespunde ceea ce fac eu, cu ceea ce doreşte Dumnezeu de la mine? Dar ce vrea Domnul de la mine? Să trăiesc ca EL. Asta-i tot. Slujeşte oamenilor. Pentru tine tot vrei să slujești, vrei plăceri. Dar începi să compari, unde-i plăcerea mai mare. Concret, fără mistificări. Când ai oferit, sau când te-ai ascuns, te-ai făcut nevăzut, când te-ai îmbuibat? Nu e acelaşi palier. Plăcerile sunt diferite. Cel care a încercat asta, va ţine minte mereu starea aceasta nouă. 

Vă place să stați singur, departe de toți?

Iubesc să stau singur. Nu pentru că îi urăsc pe toți și nu-i iubesc, pur și simplu e bine. Dragul meu Isaac Sirul spune – "Singurătatea adună sufletul".

Nu doriți să comunicați?

E greu. Neputință. Și pentru ce? Totul de ce are nevoie omul – e Dumnezeu. Asta e tot.

Interviu realizat de Azamet Țeboev, redactor-șef al publicaţiei moscovite Menu Magazine.

Traducere Vlad Bulat

http://manastiri-basarabene.over-blog.com/


Articole Asemănătoare
Articole postate de același autor
265

Cu toții la o rugăciune comună

În Duminica a 5- a, a Sfântului şi Marelui post, când Biserica Ortodoxă face şi pomenirea sfintei cuvioasei Maria Egipteanca, la Biserica cu Hramul Acoperemântul Maicii Domnului din Localitatea Zamceoji r-nul Străşeni a fost oficiată Taina Sfântului Maslu. Preoţii prezenţi au rugat pe Bunului Dumnezeu să trimită Mila Sa Cerească peste credincioșii prezenți. La sfârșit […]