Una dintre cele mai de seamă pricini ale rugăciunii împrăștiate este marea noastră legătură cu lucrurile pământești. Domnul Iisus Hristos a spus: „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21). Dacă este în Cer comoara noastră, la Dumnezeu, noi ne vom gândi în timpul rugăciunii la Cer. Dacă însă comoara noastră este pe pământ, inima noastră întru totul se va apleca spre aceasta.
În legătură cu aceasta, părintele Pavel ne-a povestit următoarele: „Pe când eram copil, aveam un câine mare și frumos ‒ Karamancio. Mama îi arunca în curte resturi de mâncare și oase. Eu îl iubeam și aveam grijă de el. Acesta mânca toată mâncarea și, săturându-se, lua un os mare și îl îngropa în grădină. Stătea aproape de el, ca să se încălzească la soare. Închidea ochii și se prefăcea că doarme. Eu am văzut însă că tot privea cu un ochi spre osul îngropat. Acolo îi era comoara, acolo îi era inima! Găinile care se plimbau prin curte și căutau ceva să ciugulească au ajuns până în locul în care se afla ascuns osul. De cum au început să scurme acolo, Karamancio a sărit ca ars și lătrând a început să le pună pe fugă. Mama s-a mirat de ce Karamancio lătra la găini. Nu mai făcuse așa altădată. Eu știam însă pricina ‒ Karamancio își păzea osul ascuns! Astfel se întâmplă și cu mine: dacă încep să îngrămădesc lucruri de prisos, inima mea va fi atrasă de ele și se va îndepărta de Dumnezeu”.
Aici trebuie să aducem o lămurire importantă. Grăind împotriva patimilor pământești, noi nu vrem să spunem că ocupațiile pământești și interesele noastre sunt un păcat. Nu ele sunt păcat, ci împătimirea către acestea. Omul poate să nu posede nimic, însă dacă este împătimit către cele pământești, e ca și cum ar păcătui prin posedarea lor. Pe de altă parte, omul poate să aibă multe averi, dar inima lui să nu fie legată de acestea, ci neîncetat să bată pentru Dumnezeu.
Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, p. 39-40
