Cum se schimbă creierul în practicarea credinței

1431

Tot mai multe cercetări din domeniul neuro­științelor au ajuns la concluzia că practicarea credinței schimbă elemente importante la nivelul creierului. Contemplarea intensă și îndelungată a lui Dumnezeu și a altor valori spirituale pare să schimbe permanent structura acelor părți din creier care ne controlează stările de spirit, dau naștere noțiunilor de conștiință a sinelui și ne modelează per­­cepțiile senzoriale ale lumii. Un dialog cu regretatul medic neurolog, profesor și academician Ovidiu Alexandru Băjenaru despre cum îl schimbă pe om bucuria, despre efectele neuroplasticității și despre schimbările neuronale în practicarea credinței. 

Ce se întâmplă în creier când vorbim despre experiențele vieții, cum ar fi experimentarea plăcerii sau a bucuriei?

Ambele au rădăcini puternice în mecanismele noastre fiziologice. Senzațiile plăcute, integrate într-un anume fel, pot provoca bucurii, însă plăcerea, în sensul conceputului fiziologic, este generată întotdeauna de un factor extern, fără să implice neapărat un aspect al spiri­tualității. Bucuria este o trăire a unui sentiment pozitiv, conștientizat și înțeles cu un mare conținut de raționalitate și care ține foarte mult în special de zona neurocognitivă a funcționalității creierului nostru. De aceea, sunt situații, aparent paradoxale, în care oamenii, în momente dramatice de multe ori, pot să resimtă bucuria chiar în contextul în care numai plăcere din punct de vedere fizic nu simțeau, uneori chiar durere. Ne gândim aici, de exemplu, la experiența oamenilor credin­cioși, care au trăit bucuria apropierii de Dumnezeu în contextul chinurilor din pușcă­riile politice comuniste. Este cea mai bună exemplificare pentru o astfel de asociere, dovadă că sunt două lucruri complet diferite. Plăcerea este foarte mult studiată și e mai ușor s-o studiezi și din punct de vedere experimental, și pentru că ea este legată efectiv de o anumită activitate sinaptică, niște structuri ale creierului ce generează senzația de plăcere, determinată în cele din urmă de eliberarea unor substanțe chimice din organismul nostru care se numesc endorfine și care acționează în același loc în care acționează și substanțele opioide. Se mai numesc și opioide endogene, legate de un anumit mecanism care are și el rolul lui biologic stimulativ, cunoscut sub denumirea de circuit de recompensă. Acela în care individul biologic - un om sau un animal inferior omului - are, în contextul unei expe­riențe bune, o senzație ce îi determină plăcerea și care este stimulatorie și o memorează. Îl ajută să rețină acel tip de activitate, pentru ca în situații similare să se comporte la fel, ceea ce până la o anumită limită ne ajută să ne adaptăm cu mai multă ușurință, să ne însușim cu ușurință lucrurile care pot să fie utile în viața noastră. De exemplu, plăcerea de a învăța. Uneori avem chiar o senzație de plăcere când învățăm ceva, nu numai că ne bucurăm. Unii poate nu se bucură, dar au o senzație plăcută și, dacă înveți cu plăcere, reții și mai ușor. Acesta este sensul bun al plă­cerii. Din păcate, plăcerea are și versantul negativ, pentru că, în momentul în care plăcerea este căutată excesiv, se creează depen­dență și mecanismele de dependență, care sunt atât de dramatice. Toate consecințele lor sunt cauzate de fapt de un exces al solicitării acestor circuite de recompensă. Ceva asemănător se întâmplă la pacienții care dezvoltă diverse toxicomanii, tocmai pentru că stimulează acele structuri din creierul nostru care creează, prin utilizarea diverselor droguri, ulterior și prin alte mecanisme, dependența fizică, nu numai depen­dența psihică. 

Aici nu este vorba numai de substanțe, pentru că astăzi avem experiențe care ne descoperă tot felul de alte dependențe ce urmează același mecanism legat de plăcere. De exemplu, de­­pendența de telefon, dependența de calculator etc. Neuroplasticitatea este un fenomen biologic bun, dar care uneori este maladaptativ. Și aici se întâmplă, de fapt, printr-o utilizare excesivă, un fenomen maladaptativ al neuroplasticității care creează niște sinapse preferențiale ce duc la obținerea unui rezultat - plăcerea, dar care are consecințe negative din punct de vedere biologic și psihic asupra organismului nostru. Trebuie să înțelegem foarte bine. În timp ce bucuria, adevărata bucurie, nu va duce la nimic rău, tocmai pentru că ea ține de o sferă înaltă, aceea a cognitivității, este legată de procese corticale foarte elaborate, care țin de aspectele mintale ale înțelegerii, ale rațiunii, și apare reacția afectivă, firească. Pentru că are și o componentă afectivă, nu numai cea cognitivă propriu-zis, dar generată de înțe­legerea a ceva bun, a ceea ce ne produce această bucurie. Pentru că, de fapt, rațiunea și reacțiile emoționale, dispoziția, afectul nostru sunt două componente care funcționează foarte strâns una cu cealaltă, nu sunt separate, cel puțin în condiții normale. 

Care sunt factorii care declanșează adicții? Evoluția rapidă a societății, schimbarea valorilor de referință se numără printre aceștia?

Fiecare și toți la un loc. Dacă e să ne gândim în istorie, oamenii dezvoltau mai puțin procese adictive, pentru că regulile sociale, regulile de comportament social erau de asemenea natură, încât nu favorizau foarte mult adicția. Fenomene adictive erau și atunci, dintotdeauna a fost adicția, dar pe măsură ce societatea a evoluat în timp, asta nu înseamnă că a evoluat calitativ neapărat, s-au indus comportamente care au creat cu mai multă ușurință adicția. Pentru că dezvoltarea tehnologică, de exemplu, care este extraordinară și care a adus foarte multe avantaje omenirii, are și niște componente negative dacă nu este folosită cum trebuie, pe niște principii comportamentale, morale. Așadar, dacă eu ca producător de așa ceva cultiv foarte mult utilizarea anumitor instrumente, ca telefonul sau calculatorul, sau altele, pentru a-mi crește vânzările, fac propagandă pentru că îți fac viața mai ușoară, pentru că totul devine mai comod etc. Și se cultivă foarte mult comoditatea și nu obținerea a ceva, a unei bucurii că ai realizat ceva și chiar a unei plăceri că ai realizat ceva prin muncă și prin efort. Sigur, comoditatea psihologică e mai ușor acceptată, dar când această comoditate este mult propovăduită, evident că depinde de un factor psihocomportamental, de un factor social care favorizează adicția de o sumedenie de obiceiuri, repet, față de anumite alimente, obiecte, favorizează diverse comportamente ce duc la adicție. Acestea, în foarte mare măsură, probabil că nu întotdeauna, din nefericire au în spate și niște interese foarte lucide, pentru că obiectele și lucrurile utilizate și care creează adicție înseamnă vânzări și profit. 

Vă rugăm să ne dați câteva exemple în care neuroplasticitatea este maladaptativă.

Epilepsia, multe dintre distonii, dintre cele de care mă ocup eu în mod particular, sunt două exemple de neuroplasticitate aberantă. În epilepsie apar focarele epileptogene, care funcționează la nivelul creierului la un prag de sensibilitate mai scăzută. Deci, e un exces. De ce? Pentru că acolo se creează niște sinapse, sau există printr-o dezvoltare anormală niște sinapse care, funcționând excesiv, generează o neuroplasticitate locală ce organizează focarul epileptogen. 

Distoniile sunt niște boli în care spontan apar niște contracții musculare involuntare, tonice, ce imprimă niște posturi anormale ale unor segmente, ale capului, ale mușchilor feței, ale membrelor. Uneori sunt generalizate și induc tot felul de posturi diforme. De ce? În cele mai multe există fie o bază genetică, ce induce o activitate anormală, fie sunt distoniile secundare, în care apare o leziune în creier ce induce o astfel de activitate crescută. Activitatea aceasta repetitivă anormală crescută din diverse motive face ca anumite circuite să lucreze selectiv, excesiv, și asta duce la boală. Creierul nu are de unde să deosebească local ce e bine și ce e rău. El este stimulat, sau anumite circuite sunt stimulate, și acelea se dezvoltă mai bine și creează o activitate care la un moment dat devine autonomă. Și aceasta, dacă afectează structurile motorii, inclusiv cortexul, zone de reprezentare de la nivelul scoarței cerebrale, începe să descarce niște impulsuri care generează diversele tipuri de mișcări involuntare. Deci, există și situații patologice, așa cum, dimpotrivă, există și neuroplasticitatea reparatorie, pe care se bazează o subspecialitate a neurologiei, fascinantă și în plină dezvoltare azi, și pe care se bazează neurorecuperarea științifică, științific făcută și înțeleasă după diversele leziuni pe care le poate avea creierul sau sistemul nervos în general. Pentru că neuroplasticitatea nu funcțio­nează numai la nivelul creierului, ci și la nivelul celorlalte structuri ale sistemului nervos central, chiar și la nivelul sistemului nervos periferic. Să luăm cel mai simplu exemplu. Sunt leziuni ale unor nervi periferici, traumatice să zicem, și care sunt cunoscute că, dacă sunt reparate chirurgical la timp, uneori chiar și spontan, duc la recuperarea segmentului respectiv. De ce? Pentru că apar niște mugurei, niște colaterale la nivelul acelor nervi ce caracterizează neuroplasticitatea și care reinervează mușchii care și-au pierdut inervatia. 

Neuroplasticitatea în sine este din nou un fenomen biologic pe care ni l-a lăsat Dumnezeu protectiv, să repare ceva, dar atunci când repari în exces, fără să fie nevoie de reparație, apare și neuroplasticitatea maladaptativă, care duce la boală. Așadar, binele și răul sunt în balanță. Depinde de situația în care apar și cum sunt utilizate, spontan de organism sau, uneori, induse de comportamentul nostru. 

Da, din păcate, bolile degenerative nu le putem controla. În multe dintre aceste boli, neuroplasticitatea reparatorie este profund alterată. Și acolo funcționează neuroplasticitatea, mai ales în stadiile inițiale, că de asta bolile neurodegenative au o evoluție lentă. Multe boli degenerative știm că au o bază genetică, deci, ne naștem cu acele defecte, dar boala apare târziu, se manifestă clinic târziu, pentru că în tot timpul acesta creierul este apărat de neuroplasticitate. Atât timp cât leziunile neurodegenerative nu sunt foarte mari, pentru că se produc lent și funcțio­nează neuroplasticitatea, creierul le compensează. În momentul în care raportul acesta între dege­nerescență și neuroplasticitatea reparatorie este depășit și domină procesul degenerativ, încep să apară primele semne ale bolii. 

Ce se întâmplă în creier când practicăm virtuțile creștine, sănătoase, cum ar fi empatia, generozitatea sau dragostea? Cum modifică acestea creierul?

Aici, neuroimagistica și studiile clinice, pe care trebuie să le facem cu bună-credință, nu cu rea-credință, pentru că altfel ne facem că nu vedem ceea ce observăm, au demonstrat fără doar și poate, și sunt studii din ce în ce mai multe apărute în ultimii 15-20 de ani, că respectarea normelor unor credințe religioase în general, credințe religioase care se caracterizează prin niște repere între bine și rău, diferențiază creierele oamenilor. Persoanele credincioase, și s-a văzut în mod particular la creștinism, dar unele aspecte s-au văzut și la alte religii, la budhism de exemplu, determină o mai bună organizare a funcționalității și a relațiilor dintre aceste circuite neuronale despre care vă spuneam. Și există niște studii recente formidabile, făcute în centre mari de cercetare din lume, de la cele mai mari uni­versități din SUA, Europa sau China, foarte puternice în cercetarea din neuroștiințe, studii care arată destul de clar că la oamenii care au o credință religioasă constantă, adică trăită, nu doar declarată, există o dominanță a acelor zone din creierul nostru unde se găsesc nodurile de rețea care sunt legate prin corelație clinică cu etica binelui, cu altruismul și mai puțin cu egoismul și cu răul. 

Practicarea virtuților creștine în mod particular, poate că și la alte religii, dar pe cele creștine le știu mai bine eu, practicarea rugăciunii, practicarea unei meditații în sensul binelui s-au putut corela cu aceste modificări foarte interesante legate în mod deosebit de ceea ce numim creier social. Creierul social se referă la totalitatea rețelelor neuronale în creierul nostru, legate de un domeniu cognitiv fundamental, care se numește cogniție socială. Și una dintre particularitățile sau  funcțiile creierului social este empatia, pentru care s-au putut identifica zone particulare din creier ce intervin în modularea și în funcționarea empatiei. Altele sunt cele legate de funcțio­nalitatea socială, deci, capacitatea noastră de a interrelaționa cu semenii, de a anticipa ce se întâmplă. Empatia aceasta este diferită, de aceea o și definim separat. Sigur că interferează și cu funcțio­nalitatea socială, dar empatia este capacitatea noastră socială nu numai de a recunoaște printr-o comunicare nonverbală a trăirilor semenului nostru cu care intrăm în contact - că e trist, că e vesel, că îl preocupă ceva -, ci și, în momentul în care sesizăm, mai ales că este într-o condiție precară de suferință, să avem și o apropiere față de el și să simțim nevoia măcar psihologic de a veni în ajutorul lui. Asta este empatia. Este o componentă a cogniției sociale și începem să avem din ce în ce mai multe cunoștințe despre ce anume părți din creier sunt implicate în mod deosebit în aceste funcții ale creierului social. 

Empatia se poate dezvolta indiferent de vârstă?

Creierul, în general, are o plasticitate care este valabilă atât timp cât individul trăiește, cel puțin pe acest pământ, pentru că este partea materială. Problema este că ni-l înnoim sau nu ni-l înnoim, în funcție de modul în care ne comportăm noi cu noi înșine. El se înnoiește biologic și spontan, dar nu într-o manieră la fel de bine organizată, nu cu aceeași intensitate și nu având aceleași consecințe de valori. Dincolo de planul biologic, la nivel comportamental, social, moral, ține de noi, de educația noastră.

(Interviu realizat în cadrul emisiunii „Lumina cunoștinței” la Radio TRINITAS, 31 ianuarie 2020)

Sursa: ziarullumina.ro


Articole postate de același autor
238

Preotul Teodor Chișcă, unul dintre aparătorii credinței din perioada prigoanei ateiste

Teodor Chișcă s-a născut la 15 noiembrie 1881, în familia lui Gheorghe și a Paraschevei Chișcă din satul Țiganca, județul Ismail. Tatăl său era cântăreț la Biserica “Sf. Treime” din Țiganca. A fost botezat la 23 noiembrie în biserica din satul său natal, de către preotul Andrei Țurcanu, având nași pe Zaharia Danalache, din satul […]