Intre singurătatea slăbănogului de pe malul scăldătorii Vitezda şi setea femeii samarinence este cale de un pas.
Singurătatea este o pătimire cumplită. Poate cea dintâi dintre pătimiri. „Să nu fie omul singur pe pământ” - este nu numai o constatare divină ci, mai ales, o sfântă poruncă. Slăbănogul de la Vitezda era un om singur. Păcatul aduce după sine boli şi, de cele mai multe ori, însingurare. „Doamne, cât mai sunt de singur şi cât de pieziş” - oftează marele Arghezi.
Singurătatea nu înseamnă doar lipsa companiei, ci sentimentul părăsirii în viaţă de toţi şi de toate. A fi singur înseamnă a vedea în cel de lângă tine o lume aparte, zăvorâtă în ea însăși. Singur în viaţă - ce cumplit nonsens.
Setea omului este o altă pătimire. Viaţa este o adâncă sete cu neputinţă de potolit. Însetăm după ceva veşnic nou. Te saturi de o realitate şi ţi se face dor de alta - cumplită nestatornicie.
Iisus i-a zis femeii samarinence: Dă-mi să beau!, iar pe cruce, în agonie, a strigat: „Mi-e sete!”. Acum, la fântâna lui Iacov, a fost refuzat; atunci, pe Golgota, a primit oţet.
Pr. Sever Negrescu, Fărâmituri de cuvinte, Ed.Doxologia, Iași, 2011, p. 36-37
