Mai întâi de toate, cel care face pocăinţă trebuie să-I ceară lui Dumnezeu ajutor haric, spunând: „Doamne, ajută-mă să mă căiesc cu sinceritate”, având în vedere că fără harul Sfântului Duh nu vom putea nici să ne căim aşa cum se cuvine. Apoi să mergem la spovedanie şi să ne mărturisim cu smerenie duhovnicului, nu ca înaintea unui om, ci ca înaintea lui Dumnezeu însuşi, Care este prezent acolo în mod nevăzut şi vede cu ce atitudine faţă de El îşi mărturiseşte omul păcatele. Dispoziţia aceasta însă trebuie să fie astfel: să-ţi frângi inima şi duhul, să-ţi pară rău că L-ai supărat pe Domnul Creatorul tău şi ai făcut rău aproapelui şi ţie însuţi, fiind ferm decis ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să nu mai repeţi păcatele anterioare şi să le eviţi pe cele noi, îndepărtând de la tine cauzele căderii în păcat. Atunci când acestea nu vor fi — nu va mai fi nici păcatul, pentru că păcatele sunt urmare a cauzelor, spre care şi trebuie să-şi îndrepte toată atenţia omul care vrea să fie plăcut Domnului şi Creatorului său.
Există oameni ai lui Dumnezeu care nu ştiu ce să spună la spovedanie sau spun: sunt păcătos, ca şi ceilalţi; sau: sunt vinovat de toate păcatele — aceasta e clevetirea de sine, care este de asemenea un mare păcat.
Există şi oameni ai lui Dumnezeu care plâng la spovedanie, însă nu pentru că L-au mâniat pe Dumnezeu, ci din ruşine şi iubire de sine, întrebându-se cum de li s-a întâmplat un astfel de păcat, cum vor apărea în ochii altora.
Sunt de asemenea şi oameni care, nedorind să renunţe la una sau alta dintre patimi sau deprinderi pătimaşe, săvârşesc în schimb fapte bune, cu gândul că Dumnezeu le va ierta pentru acestea păcatele la care ei nu au de gând să renunţe; însă şi ei se înşală, săracii!
Zice Domnul: dacă nu vă veţi pocăi, toţi vei muri. Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască şi este gata să-i ierte pe toţi, însă doar pe cei care fac pocăinţă.
Se cuvine ca toţi să purtăm în noi simţământul insuficienţei înaintea lui Dumnezeu pentru neputinţa fiinţei noastre, comparând ceea ce Dumnezeu ne-a făgăduit în viaţa viitoare fericită cu cât de puţin ne gândim la aceasta sau o uităm cu totul, din neputinţa noastră; de aceea se cuvine să recunoaştem cu duh înfrânt şi inimă smerită slava Dumnezeirii şi nimicnicia personală. Acesta este simţământul smereniei; simţământul opus este mulţumirea de sine, mândria. Cei mândri nu moştenesc împărăţia cerească; o primesc numai cei care se căiesc — cei smeriţi. Simţământul smereniei înlocuieşte nevoinţele, iar cel mândru chiar şi având nevoinţe va pieri. Deci fără pocăinţă nu există mântuire pentru nimeni!
Înainte de rugăciune trebuie să ne îndreptăm pe noi înşine către cucernicie, adică să gândim — cine suntem noi şi Cine e Acela cu Care vrem să vorbim? Noi suntem pământ şi cenuşă. Iar El este Creatorul cerului şi al pământului, înaintea Căruia se cutremură Heruvimii şi Serafimii… O astfel de comparaţie va provoca simţământul frângerii duhului; strigă atunci către Domnul: Vai mie, păcătosului!
Gândirea înaltă şi încrederea prea mare în sine pierd toate nevoinţele şi virtuţile – atât de periculoasă este această boală pentru suflet! Totdeauna petrece nedesăvârşit acela care gândeşte că se poate îndruma pe sine singur… Astfel şi Rugăciunea lui Iisus trebuie lucrată: nu cu scopul de a obţine darul rugăciunii, ci pentru a birui patimile cu voia lui Dumnezeu, cu devotament faţă de Creatorul tău, ca făptură a Lui, aducând înaintea Lui neputinţa noastră şi cerându-I ajutorul haric.
Trebuie să avem duh binevoitor către toţi fără excepţie. Să fugim ca de focul gheenei de judecarea aproapelui, de mânie, de duşmănie, de ţinerea de minte a răului, de neîncredere, de batjocorire, de orice lipsă de bunăvoinţă şi alte asemenea patimi, pentru că cel care le are este ucigaş de oameni şi fiu al lui antihrist. Trebuie însă să ştim că există legea inevitabilă a răsplătirii, adică cele pe care le vei face aproapelui, acelea neapărat ţi se vor întâmpla şi ţie, căci „cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care veţi măsura vi se va măsura“, a zis Domnul Dumnezeul nostru.
Legea supremă este legea duhovnicească a dragostei, căci nu e posibil să te mântuieşti altfel decât prin aproapele, prin dragostea atotcuprinzătoare întărită de harul lui Hristos. Creştinii şi cu atât mai mult călugării trebuie să se nevoiască, însă nicidecum nu trebuie să osândească pe nimeni: nici pe păcătoşii vădiţi, nici pe oamenii certăreţi (căci Unul Singur este Judecător: Dumnezeu), întru aceasta şi constă curăţia inimii, ca văzându-i pe păcătoşi sau neputincioşi să avem faţă de ei compătimire şi milostivire.
O astfel de dragoste atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu. Însă sufletul omenesc niciodată nu poate să cadă către Dumnezeu şi cunoaşterea Lui, dacă însuşi Dumnezeu, din bunăvoinţa şi pogorământul Său faţă de el, nu se va atinge de el şi nu-l va înălţa la Sine.
Din “Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana“, Editura Platytera, Bucuresti, 2013
