Când a murit, eu n-am simţit nimic. Nu e nici o lună de atunci. Mă trimiseseră de la ziar să fac un articol la Bruxelles. M-am întors pe Otopeni, am deschis telefonul şi am văzut că aveam un mesaj: „Îmi pare rău, Cristi”.
Bunicul meu care m-a crescut până la 7 ani murise într-o dimineaţă în care eu beam cafea în Belgia. L-au îngropat înainte să ajung acasă, în cimitirul din satul în care am copilărit, dincolo de calea ferată. În Teleorman. Mama nu a vrut să mă anunţe, s-a gândit, pe bună dreptate, ce aş fi putut face eu de acolo? Nimic.
Am stat cu mama la masă, singuri, fără mâncare pe masă, fără nimic, şi ea mi-a spus tot. Că era tot mai puţin conştient în ultimele zile. Că l-a întrebat, „tată, poţi să te mai rogi?”. El a zis „Nu”. Mama i-a spus, „atunci spune măcar «Doamne, ai milă de mine», spune de fiecare dată când te trezeşti.”. Şi a tot spus cuvintele astea, „ai milă de mine”. Dar ultimele lui cuvinte au fost, „Doamne, mi-am spart capul”. Şi după zeci de accidente cerebrale l-a făcut pe ultimul şi, ... s-a dus.
Câteva zile mai târziu m-au trimis de la ziar să acopăr alegerile parlamentare în judeţul Teleorman. Am trecut prin satul meu, dar n-am avut curaj să merg dincolo de calea ferată. Ce puteam vedea? O cruce şi un nume. M-am uitat de departe, de dincolo de linii şi de trenuri. N-am avut curaj. Deşi tot ce-mi mai amintesc despre el sunt serile de vineri în care citeam împreună psalmi din Biblie: „Chiar de-ar fi să trec prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine...” Da, tu eşti cu mine.
www.adevarul.ro
