Predica Arhimandritului Rafail despre cunoașterea de sine

479

În numele Tatălui și a Fiului și a Sfîntului Duh, Amin.

Hristoase Mântuitorule, Tu ce ești cea mai înaltă înțelegere în determinata curățenie, străbați orice adâncime în cer și pre pământ cunoscând gândurile omenirii, străbătând adâncimea inimii firii omenești, înalt sunt create lucrurile tale, care toate cu înțelepciune Le-ai creat. Ai lăsat biserica - lăcaș sfânt, raiul ceresc pe pământ către om. I-ai permis de a împărți, a stapâni acest pământ, folosind toate cele înconjurătoare în așa mod ca să n-ai abnegație către ele, dar să te poți mântui. Lăsând cele Șapte Sfinte Taine, care sunt corectarea vieții omenești, apropierea de Tine, dorința de veșnicie și uitarea celor pământești. Schimnicii în trecut au fost simbolizarea ei, dar când a venit Hristos, a reânnoit, a împreunat Dumnezeirea cu omenirea prin care l-a făcut pe om părtaș la împărăția Cerească ce-a pierdut-o. Dar omul temporar pe acest pământ, acum este, acum se desparte sufletul de trup, lăsând trupul în pământ, iar sufletul pleacă către Hristos. Stând la strașnica Judecată, așteaptă mângâiere, ușurare și miluire.

Odată un stareț a rostit așa cuvinte: Ce dorește sufletul tău către Dumnezeu în aceea-ți păstrează inima ta. Că păstrând inima poți cugeta cele bune, cele Dumnezeiești, cele ce sunt folositoare către suflet, că dacă n-ai acestea nu poți ierta pe aproapele tău.

Odată trăiau doi vecini și se împăcau foarte bine. Mâncau, se rugau împreună. Dar diavolul a venit într-o zi și a pus la unul cuțitul sub pernă și i-a spus celuilalt vecin: „Vezi, vecinul tău a pus cuțitul sub pernă că vrea să te taie. Mergi și vezi.” Celălalt văzând cuțitul, s-a supărat, s-a enervat, au început să nu vorbească, să se urască, să se blesteme, să se înjure, așa cum e lumea la noi astăzi: cum ar fi să pleci în alte părți și să-ți spună că ți-s făcute farmece, ți-i dat pe clanț de rață, pe pană de curcan, de gâscă și multe alte lucruri. Toate acestea sunt niște basme care depărtează mila lui Dumnezeu de omenire.

Au trecut ani de zile și n-au vorbit cei doi vecini. Unul, care se supărase a căzut la pat, l-a strigat pe vecin și îi zice: Iartă-mă frate, că am fost nedrept cu tine, am fost înșelat, sunt vinovat. Al doilea lăcrămând, s-a întors cu fața către el și din inimă i-a zis: Dumnezeu să te ierte, iartă-mă și tu pe mine, că fiind înșelat și eu m-am enervat, m-am mândrit, m-am înfierbântat și atâția ani noi am trăit această viață fără Hristos. S-au iertat unul pe altul și s-au împăcat. Cel căzut la pat s-a însănătoșit și s-a ridicat. Dumnezeu și-a arătat mila sa către ei, fiindcă dacă noi iertăm și Dumnezeu ne iartă. Cel ce aleargă cu mâinile întinse, cu gândul înalt, rugându-se și cerând, Dumnezeu îi dă, deoarece rugăciunea este lăudarea de mulțumire, de pocăință și cerință. Lăudând, mulțumind, cerând și iertind, pocaindu-se de cele făcute, și-au corectat viața și s-au înfrățit.

Cum a fost oare bucuria lui Hristos? Clar și cinstit se ruga El ca grabnic Ajutător pentru sufletele lor.

Astăzi, în fiecare inimă de-ar răsuna următoarele cuvinte: „Iartă-mă, Hristoase, că de câte ori păcătuiesc te răstignesc pe Tine, iartă-mă!,,

De câte ori ne aplecăm fața la pământ, să vărsăm lacrimi pentru trecutul nostru amar și zădărnicit? Biserica este Raiul Ceresc, în ea creștinul își alină sufletul, își mângâie durerea, își plânge necazul, își reânnoiește viața, amintindu-și că aici, în casa lui Hristos cât se află, atât e împăcat, atât e liniștit aici e vesel. Ieșind după pragul bisericii, te înconjoară iarăși cele casnice, familie, gospodărie, neajunsuri și iarăși inima devine pustie, se împietrește pentru Dumnezeu, că iarăși rugăciunea, iarăși hrana, iarăși dragostea Dumnezeiască pe noi ne-a părăsit. Oare cum poți să viețuiești în aceste clipe apocaliptice, în aceste timpuri de încercare?

Cineva se apropie de Hristos, cineva îl ispitește, unul îl hulește, iar altul se leapădă de Dânsul.

Astăzi noi, aflându-ne în sfânta biserică, suntem ca un bob de grâu ce cade pe o margine de drum, având oleacă de umezeală s-a vestejit și s-a uscat. Adică, noi am primit ceva, cu buzele L-am cinstit pe Hristos, iar inima este împietrită.

Nu iertăm, nu lăsăm și nu vrem să ne corectăm. Iată greșeala fiecăruia din noi. Și traducând această pildă a Sfintei Evanghelii de azi, sf. Ierarh Nicon al Constantinopolului spune că timpul e zădarnic, dar omul este o coroană, vremea este trecătoare, dar sufletul omenesc este veșnic.

Omul se alunecă, dar prin pocăință se corectează, numai una lipsește - dorința râvnitoare de impunere către corectare. Și de atâta invidia, răutatea, nevederea în ochi, dorința de a domni peste tot este astăzi boala sufletului.

Hristoase, Stăpâne Mântuitorule, Cel ce ești izvorul milei și al îndurării, nu ne uita pe noi, cei ce suntem îngreuiați în aceste timpuri de încercare, în tristețe și deznădejde, ce ne cotropesc nouă mintea și nu avem când cugeta numele Tău cel Sfânt în inima noastră. Gândurile spurcate, inimile împietrite, trupurile neputincioase și tot ce poate să se afle în mine când sunt în așa situație, în așa simțire și așa neajunsuri. Doar Tu străbați și cunoști toată râvnirea și cum să fiu, să stau înaintea Chipului Tău, că sărac sunt eu, gol m-am născut și nimica n-am agonisit.

Mamă, pentru ce m-ai născut în lumea aceasta? La greutăți, scârbe și necazuri, vărsări de lacrimi, la suferință?

Ca să nu ne putem ruga, diavolul ne-a făcut învățați, mult să cunoaștem, să putem crea, dar necunoscând Învățătorul nimic nu poți să prezinți și să faci. Cea mai mare cunoaștere este cunoașterea de sine și anume să-ți vezi păcatele ca nisipul de pe fundul mării. Atunci vei fi cel mai înalt între cei ce te înconjoară.

Doamne! Luminează-mi mintea, oprește rupturile, dăruiești-mi rugăciune să pot realiza fapta care s-o săvârșesc. Să știți un lucru, orice faptă înfăptuită unde nu-L proslăvești pe Hristos, unde nu se desăvârșește Darul Lui, și nu se varsă mila Lui, nu este primită. Oricât nu te-ai strădui, n-ai împodobi și n-ai înfrumuseța, câștigi toată bogăția pământească, dar sărac și gol ești înaintea lui Hristos. De aceea voi, în Parohiile voastre, orice n- ați face, sfatuiți-vă, luați binecuvântare, cereți ajutorul lui Hristos prin păstorii voștri, că luând binecuvântare, aceasta merge spre folosul vostru,
spre sălășluirea Domnului Hristos în inima fiecăruia din noi. Trăind pe acest pământ, să iertăm să ne împăcăm și să ne corectăm. Că prin aceasta noi vom urma, vom fi părtași și vom viețui întru împărăția lui Hristos. Amin.


Articole postate de același autor
699

Circulară cu prilejul Zilei internaționale a Educației și a celor ce activează în acest domeniu

Preasfințiți episcopi, preacuvioși și preacucernici părinți, dragi educatori, învățători și profesori, Biserica și Școala sunt două instituții înrudite ca funcție: este imposibil să slujești în Biserică și să faci abstracție de școală și invers, să faci parte din instituția școlii și să faci abstracție de Biserică. Motivul principal pentru care Biserica și Școala se completeză […]