“… Să revin la cuvântul: “Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui“. Părintele Sofronie, când a auzit cuvântul acesta pentru prima oară, a simțit că acest cuvânt era cuvânt dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan și mântuirea lui, ci pentru o întreagă epoca, pentru toată deznădejdea asta care se înfiripa într-o lume deosebit de deznădăjduită, așa cum o cunoscuse el, după primul război mondial. Aș vrea să mai adaug și cuvântul asta: când zice Dumnezeu “nu deznădăjdui!,” pe mulți i-am văzut încordându-se peste măsură, că deja erau prea stresați, cum să mă țin să nu deznădăjduiesc, să nu-L supăr pe Dumnezeu? Nu, fraților, nu despre asta e vorba, nu interzice Dumnezeu deznădejdea, dar ne spune că… nu-i nevoie! Nu-i nevoie să deznădăjduim!
Când nu mai poți, când înnebunești… cum i-a zis părintele Sofronie unui pustnic: “du-te și fă-ți o ceașcă cu ceai“. Sau cum i-a zis Sfântul Isaac Șirul unui pustnic: “când simți gândurile de hulă că te biruiesc, învelește-te în mantia ta și culcă-te“. Zic eu pe limba noastră modernă: “Trage un pui de somn“, refă-te trupește și, după aia, când îți refaci puterile, continui… Părintele Sofronie i-a împărtășit acelui pustnic ceea ce trăia el, văzându-i starea duhovnicească în care era (acela ceruse un cuvânt de mântuire), el tocmai îl găzduia, îi pregătise un ceai, niște biscuiți și ce-avea el acolo. Și-i zice pustnicului: “Trăiește-ți deznădejdea până la capăt. Când simți că te apropii de a cădea în prăpastie, du-te și fă-ți un ceai“. Adică: mângâie-te. Și când te întărești, poți să continui. Așa cum făcea și el. Continui în ce fel? Știind că există pe undeva, încă necunoscută mie, o Pronie dumnezeiască, pe care aștept s-o văd (…)
În cele mai cumplite momente ale vieții nu numai că nu este cazul să deznădăjduim, să dăm drumul oricărei nădejdi și să ne dăm morții, că să ne încuiem în acea deznădejde; dar, mai mult: de multe ori, poate de fiecare dată, cele mai cumplite momente ale vieții noastre sunt, potențial, cele mai prețioase. Ăla e momentul când trebuie încă o clipă să ții… Gândește-te la chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val care năvălește peste corabie și pentru o secundă sau două puntea corabiei va fi sub mare: păi, ăla-i momentul să dai drumul la bară? Nu, nu e nici măcar momentul în care să încerci să fugi că să-ți “câștigi” cabina. Nu, ci ăla-i e momentul în care trebuie un singur lucru: să ții bară! Și-ți ții și respirația până când trece valul. Când se ridică apoi corabia deasupra valurilor, atunci poți să te duci și în cabina, dacă e cazul… Deci momentele cele mai grele, cele mai sfâșietoare și tragice ale vieții noastre, momentele alea sunt, potențial cele mai prețioase (…)
Am vorbit de viață noastră personală, dar (e valabil și pentru) viață noastră mondială. Că vorbim de perioada eshatologică, adică perioada sfârșitului…(…) Bănuiesc că această perioada, oricât de tragică…, ba nu: cu cât mai tragică, cu cât mai sfâșietoare, este cu atât mai prețioasă, nu numai pentru viață noastră personală, dar și adamic, istoric. Ce va fi? Vom vedea, dar noi trăim cu nădejde în Dumnezeul nostru. Și cerem lui Dumnezeu că ceea ce nu poate face omul, să cultive El în noi, după cuvântul Lui: “Ceea ce este cu neputință omului, este cu putință lui Dumnezeu“. Și mai mult ca oricând trebuie să întețim rugăciunea asta: “Doamne, vino și sălășluiește în mine și Tu însuți lucrează în mine cele bineplăcute Ție!“. Și dintre “cele bineplăcute” de care avem nevoie astăzi este vorba de o credință care să ne sprijinească prin niște evenimente, vedem, poate din ce în ce mai cumplite, din ce în ce mai de necrezut. Nu numai că nu este clipă să deznădăjduim, ci acum este momentul în care trebuie să ținem “bară” mai mult că orișicând, până va trece valul. Cine știe cum și în ce fel? Dar esențialul este cuvântul: “Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” (…)
Cu Revoluția industrială și cu Primul Război Mondial începe o altă lume. Și în lumea asta încercăm, cât putem și noi, să trăim cum au trăit Părinții noștri. Cât putem: mulțam Ție, Doamne,… cât nu putem: …răbdare! Și cum zicea părintele Cleopa: răbdare, răbdare, răbdare… Domnul să va dea și să ne dea la toți o oarecare tainică mângâiere dumnezeiască, cu care poți să treci! Mângâierea marinarului care știe că valul ăla va trece, doar acum una să știu: să țin bara asta…
(Pr. Rafail Noica, din conferinta “Filocalia – întrupare și premise eshatologice”)
