Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul postului, suntem chemați la o lucrare tainică și, pentru unii, grea: răbdarea. Nu răbdarea încruntată, care apasă și închide inima, ci răbdarea care se naște din credință și aduce pace. În aceste zile, când ritmul din jur se accelerează, când sărbătorile laice, agitația pregătirilor și graba de a „fi gata” mai devreme decât se cuvine ne pun la încercare așteptarea, răbdarea devine o adevărată lucrare duhovnicească.
Ea ne ajută să nu ne lăsăm atrași de aparențe, să nu judecăm, să nu pierdem rânduiala lăuntrică a postului. Răbdarea ne învață să fim prezenți în colectivul de la studii, de la muncă, dar fără a ne risipi sufletul, să trecem prin zgomot fără a pierde liniștea, să păstrăm măsura chiar și atunci când simțim oboseala.
În vălmășeala exterioară e foarte ușor să-ți pierzi cumpătul. Ne supărăm ușor pe cei din jur, pe aglomerație, pe graba celuilalt, pe lucruri mărunte care, în alte zile, nu ne-ar fi tulburat. Tocmai atunci se vede dacă postul a coborât din rânduială în inimă sau a rămas doar o disciplină exterioară.
Despre această lucrare lăuntrică ne vorbește limpede Sfântul Ioan Casian: „Izgonind patima mâniei din inimă, trebuie să sădim în locul ei virtutea răbdării, care stăvilește pornirile ticăloase ale inimii și izvorăște blândețea.”
Postul din aceste zile ne cheamă nu doar să ne înfrânăm de la mâncare, ci și de la iuțimea inimii, de la reacțiile pripite, de la judecata grăbită.
Să păstrăm, așadar, răbdarea ca pe un dar care ne ocrotește inima în aceste zile. Nu ca pe o constrângere, ci ca pe un spațiu lăuntric în care Dumnezeu poate lucra în liniște.
Pr. Octavian Moșin
