Păcatul mic e foarte primejdios. Mai întâi de toate nu ţii cont de el, că l-ai făcut, că îţi zice: „Ce, numai atât? Asta o face toată lumea, îl faci şi tu…”. Nu mai vorbim de reaua vorbire. Acesta e un păcat foarte mare, pentru că, criteriul de judecată e iubirea. Tot ce se greşeşte faţă de iubire, e un mare păcat. „Eu ţi-am spus ţie să iubeşti şi tu ai urât! Ţi-am spus să-l vorbeşti de bine, tu l-ai vorbit de rău! Ţi-am spus să te rogi pentru el, tu l-ai blestemat!” Va să zică, uite un păcat mic. Dar ia uite cât e de mare!
Un alt exemplu: închipuiţi-vă, frăţiile voastre, o rochie de mireasă la care se uită toată lumea cu cea mai mare grijă. Dar pe rochiţa aia de mireasă, undeva jos, este o picătură de murdărie. Şi cineva arată: „Uite, acolo este o picătură de murdărie”. Şi cu asta a anulat toată frumuseţea rochiei. Şi ce era acolo? Nu era o pată mare. Era o picătură. Deci, „nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic”. Nu este moarte, dar fiind vorba de păcat, şi ăsta e un păcat.
Revenirea la Dumnezeu este foarte bine primită, când revii cu smerenie: „Uite, Doamne, sunt un netrebnic, nu merit dragostea Ta!” Lupta este din partea amândurora: a duhovnicului şi a fiului duhovnicesc, pentru a te vindeca de păcate şi să progresezi. Devii mai bun, din ce în ce mai bun, şi păcatele săvârşite, la prezenţa asta sufletească continuă, îţi aduc un foarte mare avantaj: smerenia. „Ia uite, ce am fost eu în stare să fac! Netrebnicul de mine! Cum am putut eu să supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele?!” Vezi, asta-i smerenia.
Din Ne vorbeşte Părintele Arsenie (Papacioc), vol. I, Editura Episcopiei Romanului, 1996, p. 138-139
