Ce să facă, atunci, cei pe care îi tulbură şi îi nelinişteşte oarecum fără voia lor neiubirea şi răutatea, invidia şi ura sau îi tulbură necredinţa?
În primul rând trebuie să atragem atenţia asupra cauzelor acestor patimi, împotriva cărora va trebui să folosim un leac pe măsură. Cauza necredinţei este iubirea slavei pământeşti, precum mărturiseşte însuşi Domnul în Sfânta Evanghelie: Cum puteţi voi să credeţi, slavă unul de la altul luând, şi pre slava cea de la Singur Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5:44).
Iar invidia, răutatea şi ura vin din mândrie şi din lipsa de dragoste pentru aproapele. Tămăduirea acestor patimi stă mai întâi în recunoaşterea neputinţei proprii, cu smerenie şi sinceritate, înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnic; apoi avem strădania în a urma Evanghelia – să nu acţionăm din atracţia acestor patimi, ci să facem cele potrivnice lor; al treilea leac ar fi căutarea slavei lui Dumnezeu şi de la Dumnezeu în toate; al patrulea – cerşirea cu smerenie a ajutorului de la Dumnezeu, fără a ne îndoi, ci crezând că ceea ce este cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu.
Al cincilea leac este prihănirea de sine, adică în orice situaţie neplăcută sau întristătoare să luăm vina asupra noastră şi să n-o dăm pe alţii, pentru că n-am ştiut să procedăm cum se cuvine şi am provocat aşa o neplăcere şi mâhnire, de care vrednici suntem, din îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru nepăsarea şi trufia noastră, pentru păcatele noastre vechi şi noi.
(Sfântul Ambrozie de la Optina, Filocalia de la Optina, Editura Egumeniţa)
