Deși trăim într-o eră în care tehnologiile facilitează comunicarea, ne dăm bine seama că, pe zi ce trece, vorbim tot mai puțin unii cu alții. Chiar și în familie oamenii s-au dezvățat să-și vorbească, să-și împărtășească gândurile și trăirile zilei, să pună la cale o acțiune comună, să ia decizii după ce s-au auzit unul pe altul.
Tehnologiile, aparent, ne ușurează viața și ar fi trebuit, cu ajutorul lor, să câștigăm mai mult timp pentru lucruri valoroase. Deși, probabil, e important nu atât cât timp ai, ci cum îl folosești. Dar noi câștigăm mai mult timp liber ca să avem ce irosi.
La micul dejun stăm în fața televizorului, la prânz (dacă îl mai prindem) suntem grăbiți, aruncăm în fugă un „lasă că diseară”, apoi, la cină, înghițim mâncarea odată cu emisiunile de știri de la cel puțin trei posturi și apoi ne mutăm nasul în telefon. Și tot așa trec zile și ani și ne trezim că nu ne mai pricepem să inițiem și să menținem o discuție. Una cu substanță, nu de pălăvrăgeală. Că la vorbă deșartă ne pricepem.
Se mai întâmplă să ne întâlnim și la câte un popas aniversar, la o nuntă sau la un botez. Și iată ne adunăm, rude, prieteni, colegi! Câte dintre aceste ocazii le petrecem în discuții de suflet, ziditoare, împărtășind bucurii? Dar în mâncare peste măsură și beții memorabile câte?
Iar, de regulă, de rând cu băutură se strecoară vorbe urâte, judecăți și alte fărădelegi...
Adesea chiar creștinii nu știu să se bucure de întruniri. Fie sunt închiși, reci, cumva rezervați, fie sunt prea deschiși și cad în discuții nefolositoare sufletului.
Dar „punctul cel mai slab al unui om este vorba deșartă”, obișnuia să zică maica Gavrilia Papaiannis. Să stăruim în încercarea noastră de a ne lepăda de acest viciu. Să ne folosim timpul pentru lecturi ziditoare și pentru discuții cu folos duhovnicesc, cerând de la Dumnezeu înțelepțire când și cât să vorbim, precum și de unde să ne rugăm în tăcere.
Preot Octavian Moșin
