Tot mai greu relaționează tinerii de astăzi. Au ajuns tot mai izolați, iar apropierea de celălalt pare să le fie o povară. Comunicarea este adesea seacă, fragmentată, redusă la mesaje scurte și reacții rapide. Deși se adună în grupuri mai mari, stau, de fapt, separat, în cel mai bun caz câte doi-trei, iar de cele mai multe ori singuri, fiecare cu ecranul în față.
Sunt unii lângă alții, dar nu împreună. Par conectați, însă nu la aceleași realități, nu la aceleași interese adânci și cu atât mai puțin la aceleași emoții. Este o prezență fără întâlnire și o apropiere fără comuniune.
Am ajuns să acceptăm o formă stranie de existență: să fim cu toții și, în același timp, cu nimeni. Rețelele de socializare creează iluzia importanței, a prieteniilor numeroase, a unei vieți pline. Însă, de îndată ce ecranul se închide, realitatea se arată mai tristă: nimeni nu te caută, nimeni nu se interesează de tine. Parcă omul încetează să existe atunci când nu mai este „activ” într-un grup sau într-o rețea de interese.
Și atunci apare întrebarea dureroasă: mai existăm cu adevărat dacă nu suntem conectați la această lume virtuală? Vine, inevitabil, o vreme când obosești, te plictisești, te simți dezgustat de o viață trăită artificial, fără întâlniri reale, fără experiențe vii, fără sentimente împărtășite.
Lipsa relaționării adevărate duce, firesc, la relații seci, lipsite de angajament, responsabilitate și dăruire. De aici și teama de a întemeia o familie, de a lupta pentru o relație, pentru fericire, de a ceda, de a te oferi pe tine din dragoste.
Poate că este vremea să lăsăm, măcar din când în când, tehnologiile deoparte și să revenim la firesc: la natură, la privirea ochi în ochi, la cuvântul spus din inimă. La comuniunea de la suflet la suflet.
Și, în fond, totul este mai simplu decât pare, odată ce reușim să devenim liberi și să alegem, cu discernământ, partea cea bună a vieții.
Pr. Octavian Moșin
