Iubirea lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă, precum și dreptatea este întotdeauna iubitoare. Dumnezeu are în sine bunătate, iubire și dreptate absolută, dar în același timp are și fericire absolută. Iar dreptatea, iubirea și binele se manifestă în această lume având în sine și fericirea. Așadar, când oamenii se îmbogățesc cu ele, în același timp ei câștigă și fericirea. Însă ceea ce se află în afara acestora, adică răul și păcatul, conține în sine suferință și chin.
Comuniunea cu Dumnezeu este comuniune cu viața cea veșnică, cu sfințenia, cu fericirea și cu toate bunurile dumnezeiești. Iar depărtarea și despărțirea de Dumnezeu prin păcate este despărțirea de toate bunurile dumnezeiești. De aceea păcătoșii se vor chinui veșnic, nu pentru că Dumnezeu i-a pedepsit anticipat, ci pentru că singuri s-au lipsit de toate bunurile dumnezeiești. Dreptatea însăși este binele moral, dar și păzitoarea acestuia. De asemenea, bunătatea însăși nu exclude dreptatea ci, fără ea, bunătatea ar fi devenit neputincioasă și răul n-ar fi fost pedepsit, iar aceasta este cu desăvârșire împotriva firii divine, care iubește numai ceea ce este bun. Dumnezeu îngăduie pedepse pentru păcate, iar acestea, chiar dacă sunt un rău chinuitor pentru cei care le merită și le suportă, în sine sunt bune, întrucât sunt în conformitate cu dreptatea şi apără tot ceea ce este bun și totdeauna duc spre biruința binelui. Ca argument împotriva dreptății și dreptei judecăți ale lui Dumnezeu este folosit faptul că, în această lume, deseori drepții suferă, iar păcătoșii sporesc. Însă acest fapt poate fi explicat corect numai în lumina învățăturii Revelației divine a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții. Conform acestora, viața pe pământ nu este timpul nici pentru recompensa finală, nici pentru pedeapsa finală a lui Dumnezeu. Necazurile drepților și sporirea păcătoșilor în această lume deseori depind de oamenii și de împrejurările pe care ei înșiși le creează.
Atunci când îngăduie sau trimite necazuri celor drepți, Dumnezeu face aceasta după dreptatea Sa înțeleaptă, „că nu este om care să nu greșească”. El face aceasta cu buna intenție ca prin acestea să-i călească în bine, să-i întărească în credință și astfel să-i curețe de tot păcatul. Atunci când, în această lume, Dumnezeu îi umple pe păcătoși cu bunurile Sale, El o face ca prin bunătatea Sa să-i trezească și să-i îndemne spre pocăință, arătându-le prin aceasta dreptatea Sa milostivă și mărturisindu-le că fericirea și bucuria se află numai în bunătatea lui Dumnezeu. Și în primul, și în al doilea caz, Dumnezeu procedează după dreptatea Sa veșnică, întrucât, fiind Atotștiutor, cunoaște tot ceea ce este în om, până în cele mai mici detalii. Concomitent cu această lucrare a lui Dumnezeu, în sufletele drepților și păcătoșilor se petrece următorul proces pur subiectiv: pe măsură ce se înmulțesc suferințele drepților, crește și mângâierea lui Dumnezeu în ei. Iar păcătoșii, în pofida sporirii lor evidente, deseori sunt chinuiți de propria lor conștiință, din cauza păcatelor și fărădelegilor.
Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, volumul I, Editura Doxologia, Iași, pp. 183-185
