În viaţa Sfântului Antonie cel Mare întâlnim următorul episod.
Într-o seară, stătea în faţa colibei sale din deşert şi se ruga pentru mântuirea sufletului, pentru alungarea patimilor şi pentru dobândirea harului Sfântului Duh. La un moment dat, privind către cerul înstelat, i-a venit în minte următoarea rugăciune: „Oare există în acest deşert un alt ascet care să aibă o viaţă duhovnicească mai intensă decât mine, ca să merg lângă el şi să mă folosesc de îndrumarea lui?” Atunci, îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a spus: „Există în Alexandria un cizmar care are o viaţă duhovnicească mai bogată decât a ta şi de la care ai ce să înveţi!”
A doua zi, sfântul a mers în oraş şi l-a găsit pe cizmar. A început să-l întrebe despre viaţa lui. Acela, după multe ezitări, presat de rugăminţile ascetului, i-a spus:
– Trăiesc în această colibă sărăcăcioasă împreună cu soţia mea. Avem copii care s-au căsătorit şi au ajuns la casele lor şi de atunci eu şi soţia mea trăim ca frate şi soră, în curăţie şi în viaţă duhovnicească, nădăjduind că ne vom mântui. Tot ce câştig din slujba mea de cizmar împart în trei părţi. O parte o dau săracilor, o parte o dau bisericii şi restul, pentru nevoile noastre de zi cu zi.
Ascetul îl întrebă din nou: „Şi totuşi, ce altceva mai faci?”
Nimic altceva, doar că în fiecare seară ies pe veranda casei, privesc spre oraş şi spun în sinea mea: „Toţi se vor mântui, numai eu voi ajunge în iad!”
Atunci ascetul s-a luminat. Pentru o astfel de smerenie adâncă, cizmarul se ridicase duhovniceşte deasupra nevoinţelor sale din deşert.
Părintele Damaschin Grigoriatul, Minunile – mărturie a dreptei credinţe, Editura Areopag, 2011, p. 98-99
