Părinţii voştri!
Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi noi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul.
Ei au crezut şi s-au închinat, şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.
Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.
Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.
Închine-se Asia – bătrână înţeleaptă, şi nobila şi ingenioasa ei fiică, Europa! Închine-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închine-se iscusita Americă!
Noi – nu ne închinăm.
Închine-se nerozii!
Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia închinăciunii!
Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!
Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!
Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen.
Noi suntem oameni moderni.
Măture-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!
Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicul.
E destul că biserica e tolerată!
Un slujitor al altarului, când stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:
– Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
– Nu, părinte, i-am raspuns; nu-i e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai de-a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu, cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării lăcaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac oseminte de măreţi voievozi?
Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la Dânsul?
Dumnezeu ştie!
Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră, cuminte. De ce avem şcoli româneşti în care urmează înalte învăţături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze şi ca să ni-i crească.
Din aceste şcoli naţionale ies pe fiece an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liberi-cugetători, plini de despreţ pentru vechea rătăcită credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată.
Ei au învăţat o religie mai omenească decât cea creştinească. O religie care predică nu mila sau îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră, care predica omului:
“Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia. Fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi!
Nu te uita o clipă sus pe cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci, pe pământ, se isprăveşte tot pentru tine!
Eşti fiară, fii fiară!
Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu”.
(Apărut în Universul din 7 ianuarie 1900,
în seria “Notiţe critice”, semnat: Caragiale)
Titlu editorial (cf. I. L. Caragiale, Opere, ed. Zarifopol-Cioculescu, vol. IV: Notiţe critice şi versuri, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, pp. 1-5),
razvan-codrescu.blogspot.com
