În vremurile de demult, un părinte, care se distingea prin sfinţenia vieţii şi prin cunoaşterea sufletului omenesc, i-a dat următoarea poruncă ucenicului său: „Să scoţi din rădăcină acest copac!” Şi i-a arătat un copăcel tânăr, un curmal, care apucase însă să prindă rădăcini foarte puternice şi adânci.
Făcând ascultare de duhovnicul său, ucenicul încercă să ducă la îndeplinire această poruncă, însă, cu toate eforturile depuse, nu reuşi să facă nimic. „Părinte”, îi spuse, „ceea ce mi-aţi cerut să fac depăşeşte cu mult puterile mele!” Atunci părintele îi arătă un alt copăcel, cu mult mai mic şi mai firav, pe care ucenicul reuşi să îl smulgă din pământ de la prima încercare, fără a depune prea mare efort. Vedem, aşadar, că nimic nu a reuşit ucenicul faţă de copacul care apucase să prindă rădăcini puternice, şi că fără nici o greutate a smuls copăcelul abia răsărit.
Făcând o legătură între povestirea aceasta şi educaţia copiilor, am putea spune că, de multe ori, părinţii rămân aproape neputincioşi în a schimba comportamentul copiilor mai mari ca vârstă, dacă nu au început să se ocupe de educaţia lor încă din fragedă pruncie. Spune şi un proverb: „Ceea ce înveţi de mic, nu uiţi până la bătrâneţe”! Iar înţeleptul Sirah învăţa: „Ai feciori? Învaţă-i pe ei şi înconvoaie din pruncie grumazul lor” (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah „Ecclesiasticul” 7,24).
Puţini sunt acei părinţi care ar putea fi lăudaţi pentru acordarea unei educaţii corecte copiilor lor. Uneori se întâmplă chiar ca anumiţi părinţi, care sunt ei înşişi foarte buni şi evlavioşi, să aibă copii cu un caracter rău, absolut diferit de al lor.
Una dintre cauzele de bază ale acestui fenomen trebuie căutată în însăşi educaţia pe care aceştia o oferă. Se întâmplă aşadar ca aceştia să nu se îngrijească îndeajuns de educaţia religios-morală a copiilor lor, sau să fie atât de orbiţi de o exagerată iubire părintească, încât să nu vrea să vadă şi să recunoască în aceştia nimic rău sau condamnabil. Refuză să ia aminte la observaţiile bine intenţionate ale celor din jur, nu iau în seamă sfaturile lor şi contestă cu putere adevărul celor constatate. Şi abia când problemele copiilor lor devin insuportabile, încep să se gândească la modul de îndreptare al fiicei sau al fiului lor. Abia atunci fac apel la educaţie. De multe ori însă, se întâmplă să fie deja prea târziu.
De aceea consider necesar să vă explic de ce educaţia copiilor trebuie începută încă de la cea mai fragedă vârstă.
Vă este tuturor cunoscut cât de repede se dezvoltă o sămânţă aflată sub pământ. Factorii care contribuie la dezvoltarea ei încep imediat să îşi facă simţită influenţa. Căldura şi umiditatea trezesc tânărul vlăstar în pământ, care începe încet-încet să urce către suprafaţă.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu copilaşul care, asemenea seminţei, vine în această lume şi creşte neîncetat. Este cunoscut faptul că firea umană se dezvoltă cel mai repede, din toate punctele de vedere, mai ales la vârsta copilăriei. Tot acum are nevoie şi de cea mai mare îngrijire şi atenţie.
Dezvoltarea trupească are loc repede şi continuu, în vreme ce şi mai repede înaintează cea sufletească. Copilul începe să vorbească, să înţeleagă primele lucruri, să gândească, să judece. Voinţa să se întăreşte şi învaţă încet-încet să acţioneze de la sine. Mintea să se îmbogăţeşte cu înţelegerea obiectelor care îl înconjoară, în vreme ce, împreună cu acestea, începe să înţeleagă şi câte ceva despre existenţa lui Dumnezeu. Începe să îşi pună problema destinaţiei sale în această lume şi învaţă să facă diferenţa între bine şi rău. Înlăuntrul său se trezeşte conştiinţa. Începe să conştientizeze iubirea şi antipatia, apar sentimentele de ruşine şi de onoare. Pentru ca toate aceste puteri, care îl ridică pe om către asemănarea cu Dumnezeu, să se dezvolte aşa cum trebuie, părinţii sunt datori să urmărească cu mare atenţie dezvoltarea morală a copilului lor. Educaţia are o dublă menire: pe de o parte să anuleze pornirile rele, iar pe de alta să le sădească pe cele bune. De aceea, este necesar ca ea să înceapă încă de la cea mai mică vârstă a copilăriei.
Mulţi dintre părinţi nu acordă însă importanţa cuvenită acestei realităţi. Nu consideră necesară începerea educaţiei chiar de la cea mai fragedă vârstă. Unii dintre ei, mai ales cei tineri, privesc copilul lor ca pe o jucărie sau ca pe o păpuşă. Îl hrănesc, îl adorm, îl mângâie, se joacă cu el, îl cocoloşesc, îl păzesc în fel şi chip să nu răcească sau să se îmbolnăvească de altceva, etc. În rest îl lasă să alerge, să se joace, să facă tot ce vrea, numai să nu îi deranjeze cu plânsul şi cu strigătele sale. Şi pentru multă vreme nu îşi dau seama că adoratul lor „îngeraş” a devenit odată cu trecerea timpului din ce în ce mai încăpăţânat, mai plângăcios, mai alintat, mai neascultător, mai pofticios, tot timpul nemulţumit şi răutăcios. Abia în ultimul ceas li se deschid ochii. Atunci se hotărăsc să se intereseze, în sfârşit, şi de educaţia copilului lor alintat. Însă, iubiţi părinţi, acum este deja foarte târziu! Copăcelul a crescut!
Alţi părinţi greşesc la rândul lor, însuşindu-şi anumite concepţii pedagogice greşite, care din păcate în zilele noastre sunt foarte răspândite. Aceste concepţii sunt foarte greu apoi de schimbat, deoarece ele sunt folosite şi ca pretexte, pe de o parte pentru a justifica scăderile şi obişnuinţele rele ale copiilor, iar pe de alta pentru a acoperi neglijenţa şi indiferenţa părinţilor faţă de corecta îndrumare ce ar fi trebuit acordată. „Păi, sunt copii…”, spun părinţii sensibili, „putem să dăm o aşa de mare importanţă cusururilor lor… ?”. Cu astfel de justificări sunt iertate de obicei obrăzniciile copiilor.
Într-adevăr sunt copii. Însă ce fel de copii…? Ce vor ajunge mai târziu aceşti copii…? Au ei dreptul, chiar dacă sunt copii, să săvârşească răul…? Este oare logic să neglijeze cineva o greşeală, pentru că aceasta a fost săvârşită de un copil…? Dacă în casa noastră izbucneşte un incendiu, oare spunem: „O, ce foc frumos…!”, sau chemăm pe toată lumea în ajutor…? Putem aşadar să îi privim liniştiţi pe copiii noştri, când vedem că înlăuntrul lor începe să ardă din ce în ce mai tare focul patimilor, care ameninţă atât cu o distrugere a trupului, temporală, cât şi cu cea a sufletului, veşnică…?
„Cu timpul o să înţeleagă”, se mulţumesc să spună alţi părinţi. „Copilul o să înceapă să gândească mai mult, înţelegand şi singur ce este bine şi ce este rău”. Cât de distrugătoare este şi această înşelare de sine! Logica este un cuţit cu două tăişuri: ea poate fi îndreptată fie spre bine fie spre rău. Însă simpla cunoaştere a binelui nu ajută la nimic. Trebuie, în plus, să doreşti binele şi să fi obişnuit să îl săvârşeşti. Către o astfel de obişnuinţă trebuie condus omul prin educaţie, încă din primii ani ai copilăriei, astfel încât mai târziu, cunoscând binele şi cu ajutorul raţiunii, să îl săvârşească, ajutat fiind şi de puterea voinţei. Dacă educaţia nu începe de la vârsta copilăriei, raţiunea devine apoi un dar foarte periculos. Mulţi oameni dotaţi cu o foarte mare inteligenţă se găsesc prin închisori sau instituţii corecţionale. De ce au ajuns acolo? Exact pentru faptul că „înţelegerea a venit cu timpul…!”.
Să nu credeţi că omul este prin firea sa bun şi cinstit. Chiar dacă este inteligent, dacă nu primeşte o educaţie corespunzătoare, la vârsta potrivită, nu va evolua în chip pozitiv. Pentru că, aşa cum ne confirmă şi cuvântul lui Dumnezeu, din firea sa omul este înclinat spre a săvârşi răul.
Justificând defectele copiilor şi ale tinerilor şi în acelaşi timp atitudinea lor, mulţi dintre părinţii neglijenţi spun următoarele: „nu putem să cerem şi să ne aşteptăm la o viaţă împodobită cu virtuţi, încă de la vârsta copilăriei … !”.
Însă de ce nu putem? Oare Domnul nostru Isus Hristos, Care ne-a oferit exemplul vieţii Sale, nu a fost la rândul Său copil şi tânăr…? Ce ne spune Sfânta Evanghelie: „iar copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui” (Luca 1,40). Oare nu sunt de ajuns de multe mărturiile cuprinse în vieţile sfinţilor, care ne arată că aceştia, încă de la cea mai fragedă vârstă, îşi cultivau virtuţi ca evlavia, ascultarea, bunătatea…? Şi dacă Mântuitorul ne spune despre copii: „lăsaţi copiii să vina la Mine” (Matei 19,14) şi încă: „vai celui care va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine… ” (Matei 18,6), rezulta oare concluzia că le este imposibil copiilor să făptuiască virtutea…? Dimpotrivă! Domnul spune toate acestea ca să scoată în evidenţă că virtutea poate fi lucrată de la vârstă fragedă, lucrarea ei fiind în acelaşi timp cu mult mai curată, mai nevinovată, mai autentică.
De aceea vă spun: vai de acei părinţi care neglijează cultivarea sufletelor copiilor lor, cu obişnuinţe bune şi cu înclinaţia către săvârşirea binelui, încă de la vârsta mică a copilăriei. Vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu.
Voi însă, părinţilor, care citiţi aceste rânduri, să nu treceţi cu vederea nici cea mai mică apariţie a răului în comportamentul şi a celui mai mic dintre copii. Pentru că şi acesta are – la început inconştient, însă mai târziu conştient – scăderile sale, rămăşiţele triste ale păcatului strămoşesc.
Astfel, spre exemplu, dacă pruncul îşi dă seama – şi de obicei foarte repede se întâmplă aceasta – că prin plâns şi strigăte poate să obţină foarte uşor ceea ce îşi doreşte, se va obişnui să facă astfel mereu. Şi cu cât mai des se repetă aceasta, cu atât mai îndărătnic şi mai alintat devine. La fel se întâmplă şi cu celelalte slăbiciuni omeneşti, care cu trecerea timpului se dezvoltă din ce în ce mai mult. Rădăcinile lor s-au dezvoltat încă din primii ani ai copilăriei.
Se istoriseşte despre împăratul roman Diocleţian, care a fost unul dintre cei mai crunţi prigonitori ai primilor creştini, că de când era mic, îi plăcea să chinuiască şi să ucidă diferite animale. Prin urmare, această înclinaţie spre a chinui orice fiinţă vie s-a cultivat în el încă din copilărie. De aceea, noi trebuie să avem grijă să punem bazele unei educaţii corecte încă din copilărie.
Urmăriţi tot timpul înclinaţiile copilului vostru. Şi orice tendinţă rea îşi face apariţia, smulgeţi-o din rădăcină cu ajutorul educaţiei.
Asemănaţi-vă grădinarului, care în perioada potrivită a anului tunde ramurile rebele şi nefolositoare ale copacilor. Acelaşi lucru trebuie să îl faceţi cu copiii voştri. Inima copilului poate fi comparată cu o grădină, iar părinţii cu nişte grădinari ai lui Dumnezeu, care sunt datori să cureţe la vreme grădina – adică inima copilului – de buruienile păcatelor şi de neghina obişnuinţelor rele.
Dacă vor întârzia să facă aceasta, iar răul va prinde rădăcini adânci, dacă inima copilului va fi cuprinsă de deprinderi urâte, atunci nu vor mai putea face faţă luptei împotriva acestora. „Te plângi”, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, „ca fiul tău este neascultator? Cu uşurinţă ai fi putut, pe vremea când era încă mic, să îl fi îndreptat, să îl fi obişnuit cu ordinea, să îl fi învăţat să fie conştiincios în îndatoririle sale, să vindeci boala sufletului său. Când pământul era încă bun pentru a fi cultivat, atunci trebuia să smulgi buruienile, mai înainte de a fi apucat să prindă rădăcini adânci. Neglijenţa ta este de vină, pentru că acum patimile fiului tău sunt foarte puternic statornicite în inima sa”.
Educaţia însă nu constă numai în a combate pornirile rele ale copilului, ci şi în a-l obişnui de mic să săvârşească binele. Care sunt principalele virtuţi pe care trebuie să le cultivăm în sufletele copiilor? Vom vedea mai amănunţit în capitolele ce urmează.
Sfânta Scriptură ne relatează motivul principal pentru care trebuie să îl obişnuim pe copil, de mic, să săvârşească binele. Înţeleptul Sirah scrie că dacă un tânăr apucă pe un drum, nu se va abate de la acesta până la bătrâneţe. Adică, dacă omul de tânăr apucă pe drumul cel bun, dacă din copilărie a iubit binele, nu se va schimba până la moarte. Acelaşi lucru îl spune şi proverbul popular: „din leagăn până la mormânt acelaşi vei fi”.
Vă reamintesc deci, părinţilor, cuvintele înţeleptului Sirah: „Ai feciori? Învaţă-i pe ei, şi înconvoaie din pruncie grumazul lor” (Sirah 7,24). Şi de asemenea mai amintesc şi proverbul poporului:
”ceea ce înveti de mic, nu uiti pâna la batrânete!”
