În Pateric se spune că un părinte, ce era în fața morții, era foarte senin, nu-i era frică de moarte, era luminat la față. Toți se mirau cum de era așa de liniștit și nu se întreba „ce va fi?”, „cum va fi?”.
Se știa despre el că nu era foarte ostenitor, că nu făcea nevoințe deosebite, și cineva a îndrăznit să-l întrebe: „Părinte, cum de ești așa senin în fața morții, așa de luminat? Cum se explică, căci trebuie să spunem și să recunoști că n-ai fost prea osârduitor, prea nevoitor, n-ai făcut niște lucruri extraordinare ca să zici: Doamne, pentru aceasta primește-mă și miluiește-mă”.
Și atunci el a zis: „Da, e drept, așa-i cum ziceți voi, dar să știți că eu de când m-am făcut călugăr am luat aminte la cuvântul Domnului Iisus Hristos: „Nu judecați ca să nu fiți judecați”, și acum mă duc înaintea lui Dumnezeu cu gândul acesta că n-am să fiu judecat pentru că eu nu am judecat”. Aceasta este una dintre cele mai mari nevoințe.
Extras din Arhimandritul Teofil Părăian, Pentru cealaltă vreme a vieții noastre, Editura Deisis, p. 245
