Atâta vreme cât ținem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viața noastră. De îndată însă ce le mărturisim, primejdia morții o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră. Dar cu obișnuința de a păcătui trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viața. Această vreme de amărăciune care ne învață minte să nu ne mai întoarcem la cele dintâi e chiar vremea de întărire a sănătății noastre sufletești. Aceasta ne învață cel mai bine calea lui Dumnezeu.
Păcatul sau decăderea firii ne-a făcut să pierdem pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii și pacea cu toată firea. Nu Dumnezeu este Cel ce nu ne mai iubește și nu ne mai vede, ci noi suntem cei ce nu-L mai iubim și nu-L mai vedem, căci între noi și El e zidul păcatului, iar dincoace de zid, noi: o grămadă de cioburi mereu zdrobindu-ne de zid și în tot mai mare sfărâmare aflându-ne. Păcatul e înfrângerea morală a sufletului de un gând rău. De aceea, toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări și de a birui mintea, căci de îndată ce sunt spuse, le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea.
Păcatul e o călcare a legilor vieții: introducerea în viață a unui dezechilibru consimțit de minte. Dacă urmează mereu așa, mintea slăbește și nu mai poate stăvili dezechilibrul din ce în ce mai mare care invadează spațiul vieții cu spectrele sinistre ale morții pe picioare. Părinții au zis că singura noastră avuție cu adevărat sunt păcatele. Căci, după ei, nu ești proprietarul decât al lucrurilor pe care le-ai făcut din nimic. Iar împlinind condiția asta, din nimic Dumnezeu a făcut făptura, iar făptura a făcut păcatul.
De fapt, omul nu e al lui însuși, nici al altui om, ci al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, păcatul, al cărui autor este omul, îl reclamă pentru el și i se ține de urmă, ca proprietate de drept care poate duce pe om până la starea să se lepede de Dumnezeu și să-I stea împotrivă, ca un creator al unei teribile noutăți, păcatul, fără să bage de seamă că prin asta se întoarce, cu ispravă cu tot, sub amara tiranie a neantului, adică a haosului de tot felul și în toate privințele și se poate că pentru totdeauna.
Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002
