Astăzi am avut ocazia să mă deplasez într-un sat din preajma capitalei. Am descoperit oameni harnici, care muncesc din zori până în noapte, sleiți de puteri, însă atât de frumoși la suflet. Simplitatea și sinceritatea lor îi înfrumusețează.
Chinuiți, știind ce este greul, care este valoarea banului, aceștia prețuiesc fiecare bucățică de pâine. Toate le fac cu un „Doamne, ajută!” și îi mulțumesc Celui de Sus pentru binefacerile primite.
Au îmbătrânit satele! Vârstnicii au rămas pe post de ”paznici” la mai multe gospodării. Unde și unde vezi câte o casă nouă în construcție sau una bătrânească care se renovează. Investesc tinerii împrăștiați prin lume, cu gândul că vor reveni cândva acasă. Dar anii trec și casele se învechesc fără a fi finalizate, fără a aduna neamurile la „Casă nouă”.
Majoritatea oamenilor de la țară trăiesc cu dorul revederii celor dragi, cu durerile bătrâneților și cu tânga tristeții, pe care o deslușești practic în fiecare privire.
Credința îi mai ține! Candela nu se stinge! Postul este post! Rugăciunea nu contenește! Și astea te duc la gândul lui Lucian Blaga – „veșnicia s-a născut la sat.”
Pe rugăciunile lor, a acelor ființe îmbătrânite de așteptare, se țin atâtea familii „rătăcite” prin toate colțurile lumii. Departe de casă, mulți dintre ei au uitat de Dumnezeu, de rădăcini, de neamuri! Le merge mai bine acolo unde sunt și cred că e doar meritul lor. Dar poate meritul e al celor care nu îi uită în sfintele rugăciuni?!
Aflându-mă printre acei săteni, am fost cuprins de o ușoară nostalgie pentru satele noastre de altădată, cu ulițele pline de copii până se întuneca de-a binelea, cu casele „încuiate” cu o mătură pusă în ușă, cu bisericile neîncăpătoare în zi de duminică, cu respectarea tradițiilor și a valorilor strămoșești.
Așteptăm timpurile când toți vor reveni acasă sau, cel puțin, când cei de acasă nu vor mai trăi cu gândul la plecare! Dar timpurile le facem noi, cu ajutorul lui Dumnezeu!
Preot Octavian Moșin
