După prima zi de postire se așterne o pace lăuntrică. Departe de rețelele de socializare, renunțând la urmărirea buletinelor de știri, izolându-ne și scufundându-ne într-o altă lume și într-o altă realitate decât cea cu care deja ne-am obișnuit, plină de zgomot și în care cu greu ne adunăm sufletește, ne simțim oarecum mai odihniți.
Prima parte a Canonului cel Mare din seara zilei de luni și-a lăsat amprenta. Ne surprindem fredonând în adânc: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă”. Am început să depănăm secvențe din viața personajelor din istoria biblică, urmărind de la Adam încoace numeroase căderi în plăceri și tot atâtea regrete pentru viața pătimașă, care nu are nimic în comun cu adevărata dulceață și desfătare, pe care ar trebui să le căutăm și să le trăim.
Începem să dobândim parcă alți ochi și alte urechi. Privind spre Hristos Cel Răstignit, simțim cât de mult suferă pentru neascultarea noastră și, totodată, Îi mulțumim pentru Marea Jertfă, pentru că rabdă și așteaptă îndreptarea fiecăruia dintre noi în parte. Toate dobândesc sens prin Pătimirile și Învierea Lui Hristos!
În timp ce rostim acest canon, viața noastră, cu toate căderile ei, se developează în fața privirii nou-dobândite și, (re)descoperindu-ne fața reală, prindem curaj să începem o schimbare.
Și în această clipă e important să ne amintim că schimbarea nu poate fi realizată fără renunțarea la viața păcătoasă și urmarea lui Hristos, iar cea care ne ajută la primenirea vieții noastre duhovnicești, prin tot ce ne oferă în această perioadă, este Biserica.
Preot Octavian Moșin