Sfânta Cruce, semn şi stare a jertfei şi a biruinţei

553

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Sfinţii noştri Părinţi au rânduit - potrivit înţelepciunii Bisericii noastre drept-măritoare - la mijlocul pelerinajului spre înviere, Duminica a treia din Postul Mare, o zi de popas, de odihnă, de biruinţă şi întremare duhovnicească pentru perioada de post care a mai rămas până la Sfintele Paşti. Biserica noastră a rânduit acum această cinstire a Crucii în analogie cu aşezarea în mijlocul Raiului a pomului cunoştinţei binelui şi a răului, care a devenit pomul morţii; în mijlocul Postului Mare avem cinstirea de viaţă şi făcătoarei Sfintei Cruci, căci ea a devenit pomul cel de viaţă dătător, semn cinstit şi înălţat prin jertfa mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat. 

Crucea a devenit de două mii de ani semnul creştinătăţii şi al creştinului

Ea este simbolul specific şi paradoxal al omului creştin, semnul specific şi distinctiv, dar şi legitimaţia lui. Ea îmbină în acest semn chipul jertfei şi al ­biruinţei, precum a fost ea pecetluită şi sfinţită prin sângele mântuitor al Domnului Hristos. Această realitate şi profunzime a Crucii este redată inspirat în imnografia ortodoxă atât de fidel: „Crucea este slava şi păzitoare a toată lumea; Crucea podoaba Bisericii; Crucea întărirea credincioşilor; Crucea mărirea îngerilor, şi demonilor rană”. Aceste minunate cuvinte, cântate în Biserica Ortodoxă de pretutindeni, se păstrează sculptate şi pe Crucea lui Şerban Cantacuzino, aşezată în Viena în urmă cu 338 de ani, când a participat la despresurarea Vienei (1683). Iar în Acatistul Sfintei Cruci rostim: „Bucură-te cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor”, întru rugăciune cântată de 24 de ori. Să rămânem la semnificaţia Crucii ca semn şi stare a jertfei şi a biruinţei pentru noi creştinii.

Datorită importanţei şi profunzimii acestor cuvinte rostite de Hristos-Domnul nostru, această pericopă evanghelică (Marcu 8, 34-38; 9, 1) se citeşte în două duminici ale anului bisericesc: în această a treia duminică din ­Postul Mare şi în septembrie, în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci. Urmarea lui Hristos sau vieţuirea cu şi întru Hristos (Galateni 2, 20), potrivit învăţăturii dumnezeieşti revelate, nu se poate realiza decât dacă se trece mai întâi prin jertfă, prin suferinţă, prin răstignire. În vieţuirea creştină suntem invitaţi prin lucrarea Duhului Sfânt, ca unii ce suntem ai lui Hristos, să ne „răstignim trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Galateni 5, 24). Doar aşa ne putem înfăţişa lui Dumnezeu „ca vii, sculaţi din morţi” (Romani 6, 13). Aşa vom putea vieţui duhovniceşte, căci trăirea după trup aduce stricăciune, nestatornicie şi deşertăciune, „iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţa veşnică” (Romani 6, 8).

Semnul care leagă cerul cu pământul

Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru mântuirea noastră a oamenilor, a primit moartea pe Cruce, suferinţa cea mai mare şi pedeapsa cea mai umilitoare, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3, 15). Cicero - filosoful latin, ­născut cu 100 de ani înainte de Hristos-Domnul nostru - descria răstignirea drept „cea mai crudă şi mai teribilă pedeapsă”. Dar ­răstignirea, jertfa pe Cruce, era singurul mod în care Hristos, Cel care murea, îmbrăţişa întru iubire cele patru colţuri ale lumii (Sfântul Atanasie cel Mare). Hristos-Domnul se jertfea îmbrăţişând în iubirea Sa nemărginită pe toţi oamenii. Prin jertfa mântuitoare pe Cruce, Domnul avea să lege cerul de pământ, iar pământul să-l înalţe spre cer, pe om să-l facă copil al lui Dumnezeu, cetăţean al Raiului. Jertfa Domnului Hristos pe Cruce a exprimat iubirea infinită a lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Această dimensiune a Crucii drept jertfă a iubirii divine faţă de făptura umană căzută în păcate a dus spre Înviere, spre biruinţă, spre mântuirea reală, obiectivă a întregii umanităţi şi a întregii lumi zidite, cu toate cele făcute de Dumnezeu „bune foarte” (Facerea 1, 31), întru început.

Hristos-Domnul nostru a primit de bunăvoie moartea prin răstignire, ca prin această supremă jertfă să ne conducă şi pe noi, fraţii Lui „preamici” (Matei 25, 40) spre înviere, spre biruinţă, spre bucuria cea adevărată. Legătura profundă între jertfa Crucii şi biruinţa Învierii răzbate convingător şi din imnul: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”, cântarea ce o rosteşte întreaga sfântă Ortodoxie în ziua de azi, de ziua Crucii (14 septembrie), dar şi la marea procesiune ce se desfăşoară în noaptea de Paşti.

„Să afle omul încotro se duce/ E troiţă la fiece răscruce”

Creştinul ortodox primeşte darul şi perspectiva Crucii ca stare de jertfă şi biruinţă deja prin rugăciunea ce se citeşte la însemnarea pruncului, când i se pune numele. Preotul se roagă astfel pentru pruncul de opt zile: „Să se însemneze lumina feţei Tale peste robul Tău acesta (numele) şi să se însemneze Crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima şi în cugetul lui, ca să fugă de deşertăciunea lumii şi de toată vicleana uneltire a vrăjmaşului şi să urmeze poruncile Tale”. De altfel, omul când deschide braţele are semnul crucii, aceasta arată şi o putere deosebită, aşa se ruga Moise şi avea biruinţă (Ieşirea 17, 11). Viaţa creştinului, ca şi lucrurile lui, este aşezată sub semnul şi în perspectiva Crucii. În ADN-ul creştinului, Crucea este înscrisă ca o busolă, dar este pecetluită şi pe biserici, pe case, pe locurile şi lucrurile creştinului: „Să ştie pruncul ce noroc îl poartă/ E Crucea-n fiecare poartă./ Să afle omul încotro se duce/ E troiţă la fiece răscruce”, aşa scria inspirat poetul ­imnelor, Ioan Alexandru († 2000), care îşi aşteaptă obşteasca înviere la umbra Mănăstirii Nicula. Din tradiţia evlavioasă a neamului nostru avem şi următoarea mărturie, scrisă pe o troiţă la margine de drum, ca şi cum Hristos Cel răstignit s-ar adresa fiecăruia: „Iubite trecătorule, iată ce am făcut Eu pentru tine. Aş vrea să văd ce faci tu pentru tine”. Crucea, ca altar al jertfei Domnului Hristos, devine în viaţa creştinului stare, mod de vieţuire în care suferinţa se transfigurează întru biruinţă, moartea se transformă în înviere, suferinţa se preface în bucurie.

Să așezăm necazurile noastre la piciorul Crucii

Hristos-Domnul a fost răstignit pe lemnul Crucii pentru noi toţi. Noi suntem chemaţi să ne însuşim, să ne împropriem Crucea Mântuitorului nostru în bidimensionalitatea ei: ca jertfă şi biruinţă. Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă: „Să ne înmormântăm cu Hristos, Care a murit pentru noi, ca să înviem împreună cu Cel Ce ne-a adus înviere”. Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti ne asigură că nimeni nu poate ajunge la înviere, la biruinţă fără să treacă prin jertfă. Nu există Paşte fără Săptămâna Pătimirilor, nu poate fi biruinţă şi înviere fără Cruce. Oare această încercare a pandemiei nu este pentru noi, iată, de 12 luni, o cruce care ne revelează nouă că se cuvine să vieţuim - prin harul lui Dumnezeu - în perspectiva jertfei şi în certitudinea biruinţei? În calitatea noastră de creştini se cuvine să aşezăm încercările, necazurile, suferinţele noastre la piciorul Crucii Celui răstignit pentru toţi oamenii, şi astfel ajungem la biruinţă, la înviere. Aşa vom primi putere din Crucea cea dătătoare de viaţă şi biruitoare. Drept creştini se cuvine să trăim această lume răstignită; noi să fim răstigniţi în faţa păcatelor, să biruim, să răstignim patimile.

Suntem într-o vreme a întremării noastre, postul este primăvara noastră duhovnicească. Să trăim vremea Postului Mare şi viaţa noastră creştină ca fii ai jertfei şi ai biruinţei, ca astfel să ajungem şi la înviere, la bucuria cea neînserată a luminii lui Dumnezeu, la sensul real, plenar şi adevărat al vieţii noastre.

 

Sursa: ziarullumina.ro


Articole postate de același autor
774

Sfântul Chiric – un copil care a ales pe Hristos

Copilăria este, pentru majoritatea dintre noi, vremea în care bucuria și lipsa grijilor sunt defintorii. „Copilăria este locul unde Dumnezeu poate fi substituit c-un simplu surâs”, spunea un gânditor francez. O afirmație valabilă, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos s-a născut ca om din Fecioara Maria, în ieslea Betleemului. Rezonanța sufletelor pure face ca vremea copilăriei […]