Este cunoscut faptul că, potrivit legilor şi canoanelor firii, copiii seamănă cu părinţii lor. Aşa şi noi, fiind creştini, de vreme ce am primit numirea aceasta de la rădăcină – de la Părintele nostru –, trebuie să dobândim şi caracterul Său. Aşa cum El Însuşi ne-a făcut cunoscut, este „blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29). Aşadar, oricine neagă caracterul trebuie să-şi nege şi numirea de creştin şi cred că niciun credincios nu va accepta acest lucru. Iată elementul esenţial care ne sileşte să fim smeriţi!
La Sfântul Botez am făgăduit ascultare absolută faţă de voinţa dumnezeiască şi niciodată nu am izbutit să o împlinim. Din această pricină ne aflăm totdeauna vinovaţi şi călcători de poruncă. De câte ori nu ne-am hotărât să îmbrăţişăm pocăinţa şi jertfirea de sine şi niciodată nu le-am pus în lucrare pentru mica osteneală pe care trebuia să o facem, ci dimpotrivă, am adăugat greşeală peste greşeală, prin înrâurirea mediului pervertit? Pe de altă parte, de câte ori nu am văzut pilde de curăţie ale vieţii creştineşti, care ne erau mustrare şi îndemn spre îndreptare, însă noi iarăşi am rămas nepăsători?
Toate acestea, dar şi conştiinţa, care nu conteneşte să ne mustre, nu conving că ne caracterizează cu adevărat necontenitele călcări de lege şi nimicnicia şi, prin urmare, suntem practic ticăloşiţi şi smeriţi? Puţină luare aminte la vieţuirea noastră ne dovedeşte cât suntem de smeriţi (în sensul de „lipsiţi de orice virtute, slabi, nemernici”), trădători şi grabnici a ne lepăda.
(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 105-106)