Duminica a 2-a a Triodului – Întoarcerea fiului risipitor

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul dintre locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Pilda Fiului risipitor este așa cum spunea Sfântul Nicodim Aghioritul, icoana vie a atitudinii, specifică condiției umane căzute, de neascultare și de revoltă față de Dumnezeu. Astfel, parabola ne dezvăluie adâncurile păcatului, dar mai mult, ne atenționează despre puterea nimicitoare a acestuia. Într-o primă imagine, îl avem pe fratele cel mic. Acesta, mânat de foamea de lume, de noutate și de cheltuire, se rupe de Tatăl său, pentru a pleca într-o țară străină. Este atât de nerăbdător în demersul său, încât își cere partea de moștenire fără să mai aștepte moartea Părintelui. Parcă ar spune: „Tată, mai este mult până când o să mori, dă-mi acum totul”. Comportamentul său trădează lipsa oricărui respect față de autoritatea părintească, față de casă, față de ce este corect din punct de vedere moral și îmbrățișarea a ceea ce este aventuros, a complăcerii în pofte, a abandonării în necumpătare și dezmăț. Mai mult, el trăiește sub impresia că lumea îl definește și că aparține întru totul acesteia. Tranziția de la prinț la cerșetor este momentul care-l va trezi din miraj. Aceasta culminează cu o degradare șocantă, întrucât tânărul nu numai că ajunge să pască porcii, o meserie dis­prețuită în spațiul iudaic, dar nici măcar nu-și putea astâmpăra ­foamea cu roșcovele acestora. ­Astfel, după ce-și vine în fire și observă că și-a pierdut statutul de ființă umană, este biruit de gândul reîntoarcerii la condiția de fiu. Deși această revenire este alimentată de instinctul supravie­țuirii, iubirea Tatălui îi schimbă direcția. În acest sens, Părintele refuză să asculte până la capăt scuzele tânărului și-l repune imediat în deplinătatea drepturilor de fiu.

A doua imagine îl are ca protagonist pe fratele cel mare. Deși a rămas constant în atitudinea de supunere față de Tatăl său, și el poate fi socotit pierdut. Fizic, stătea de-a dreapta părintelui, însă gândul său era departe, îndulcindu-se din trăirile dezmățate ale fratelui său. În acest sens, sugestivă este remarca: „Acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele”. De aceea, el creează un grafic de comparație, în care îl declasează pe fratele său din demnitatea redobândită. Mai mult, reprimirea risipitorului stârnește revoltă în sufletul său, întrucât toată viața lui s-a desfășurat sub auspiciile fricii. Așa cum remarca Constantin Noica, fratele cel mare se temea să nu piardă partea sa de moștenire, se temea să riște pătarea imaginii sale pseudoimaculate, dar mai ales se temea să dea ceea ce nici măcar nu-i aparținea.

Iubirea Tatălui, mai puternică decât zavistia și obrăznicia fiilor

Totuși, dramatismul rebeliunii celor doi fii este eclipsat de portretul iubirii nemărginite a Tatălui. El e singurul care știe că orice comparație este risipă de timp și energie. În acest sens, este sugestivă reprezentarea vizuală a pildei Fiului risipitor făcută de Rembrandt. Astfel, artistul îl înfăți­șează pe Tatăl ca fiind bătrân și orb, căci atât de lungă a fost așteptarea, încât vârsta a înaintat foarte mult, iar lumina nu și-a mai găsit locaș în ochii săi de atâtea lacrimi. Nu ne este străină nici nouă, creștinilor de astăzi, atitudinea celor doi fii. Cuprinși de iluzia că putem să alegem traiectoria vieții duhovnicești, fără nici un ajutor din partea lui Dumnezeu, ajungem la decadența fiului risipitor sau la fățărnicia fratelui mai mare. Așadar, acționând într-un sens negativ asupra relației noastre cu Dumnezeu, declanșăm o avalanșă de pierderi, care ne îngroapă sub troiene de necazuri și patimi. Întâi, prin risipirea minții în cele materialnice, ne lipsim de dragostea lui Dumnezeu. Dacă locul material, fizic, cu cât e mai întins, cu atât primește un conținut mai mare, mintea, dimpotrivă, cu cât se strânge și se adună pe sine, cu atât se face mai încăpătoare. Iar când și-a oprit toată mișcarea rațională, înțelegătoare sau de orice fel, vede pe Dumnezeu pe cât îi îngăduie firea. În acest sens, spune dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului: „Mai presus de orice, ființa și avuția noastră este mintea. Deci câtă vreme rămânem pe calea mântuirii, o avem adunată pentru noi și pentru cea dintâi și cea mai înaltă minte, însuși Dumnezeu. Dar dacă deschidem ușa patimilor, îndată se risipește, fiind amăgiți în tot ceasul de cele pământești și trupești”. Al doilea, ne supunem, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, celui mai mare vrăjmaș al nostru, diavolul. Sfântul Nicodim Aghioritul aten­ționa în scrierile sale: „Ia aminte iubitule, la solda pe care o dau Hristos și Lucifer în viața aceasta. Solda pe care o dă Lucifer ostașilor săi este ura de Dumnezeu și de oameni, supărare, tulburare, lenevire, necurăție, semeție, igno­ranța, orbirea minții, împotrivirea inimii, frica pierzătoare, stricăciunea trupului și a sufletului prin desfrânări, adultere, sodomii și toate celelalte rele. Cu acestea toate, el face pe ostașii săi porci și vite necuvântătoare. El le făgă­duiește plăceri, dar le dă necazuri și greutăți, le promite bogăție și le dă sărăcie, se angajează să le dea fericire și le dă exil, închisoare sau chiar moarte”. Concret, răsplata ostașilor diavolului este cu totul împotriva firii omului. Al treilea, sfâșiem haina botezului și pierdem toată buna creștere dată de Biserică. Ajungem să fim așa de desăvârșiți întru rele, încât și pe cei din jurul nostru îi învățăm spre săvârșirea păcatelor. Mântuitorul spune: „Căutați să nu smintiți pe vreunul din aceștia mai mici, căci zic vouă că îngerii lor în ceruri pururea văd fața Tatălui Meu” (Mt. 28, 10). Deci, vătămarea aproapelui trece spre Hristos, care s-a răstignit din dragoste pentru el. Astfel, otrăvind cugetul slab al fraților, greșim împotriva Domnului. În al patrulea rând, ne pierdem cu totul libertatea. Sfântul Apostol Pavel scria Galatenilor: „Staţi, deci, tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Gal. 5, 1).

Libertatea, darul care folosit rău te poate duce spre moarte

Jugul robiei nu însemnează alt­ceva decât păcatele cu care suntem înlănțuiți. „Cel obișnuit cu patimile, zice Teofilact, nu se mai satură de rele, deoarece plăcerea nu rămâne, ci trece și nenorocitul iarăși se află în lipsă”. Șoapta ispititoare a diavolului o putem asemăna cu îndemnul de a intra într-o colivie de aur. La început, vrăjmaşul îi arată omului, cu insistenţă, aurul sclipitor, care îi ia ochii; după ce intră acolo, şi-i închide uşa, începe să vadă şi gratiile. Mergând pe această idee, deducem că libertatea în patimi, predicată de societatea „progresistă” contemporană, este o iluzie, căci o libertate fără referință la vocația de îndumnezeire a omului este vânare de vânt. Dumnezeu nu vrea să ne posede, să ne înrobească spre a ne manipula ca la un teatru de păpuşi, ci voieşte a ne elibera de ceea ce este lumesc spre a deveni dumnezeieşti. Nu putem nega faptul că libertatea este o cale prin care ne apropiem sau ne îndepărtăm de Dumnezeu, însă, pentru ca ea să devină desă­vârșită, trebuie să-și aibă izvorul în Adevăr. Mântuitorul Hristos a proclamat: „Eu sunt Calea, Adevărul, și Viața” (In. 14, 6), deci doar prin El ne putem actualiza libertatea ori de câte ori cădem în robia păcatelor.

Ierom. Antim Bâru

Sursa: ziarullumina.ro