Demult, trăia într-o căsuţă mică, de la marginea unui sat, o femeie văduvă, care avea un băiat cuminte şi bun. Însă erau săraci, trăind în lipsuri şi greutăţi.
Aşa se face că într-o zi biata mamă nu a mai avut ce pune pe masă. Cu inima strânsă, l-a trimis pe băiat la un văr din satul vecin, cu rugămintea să le dea câte ceva de-ale gurii. Şi chiar dacă nu aveau de nici unele, tot nu l-a trimis cu mâna goală. Femeia i-a dat băiatului un ştergar frumos ţesut şi brodat, pe care să i-l ducă în dar vărului din satul vecin.
Zis şi făcut! S-a grăbit băiatul să-şi asculte mama şi a pornit la drum. Nu avea prea mult de mers: trebuia să treacă prin pădure, apoi peste un câmp şi, dincolo de drumul de la marginea câmpului, era satul vecin.
Mama şi-a sărutat feciorul şi l-a trimis cu “Doamne-ajută!” S-a apucat apoi să mai trebăluiască prin casă şi prin curte. Timpul s-a scurs repede şi, după câteva ceasuri, văzând că nu se întoarce, femeia a început să-şi facă griji şi să se frământe. Când a început să se însereze şi copilul tot nu apăruse, biata femeia a plecat să-şi caute băiatul.
A trecut prin pădure strigându-l , dar nici un răspuns. A ajuns la marginea câmpului şi tot nu şi-a zărit băiatul. Acum inima îi bătea cu putere, iar lacrimi fierbinţi îi curgeau pe obraji. A început să alerge pe câmp, strigându-l şi căutându-l cu ochii în toate părţile. De atâta grabă, opincile – şi aşa vechi şi roase de vreme – se rupseră de tot, dar femeia nu mai simţea ghimpii şi mărăcinii câmpului, ce-i înţepau picioarele la fiecare pas. Se gândea doar la copil şi se ruga necontenit Maicii Domnului să nu fi păţit băiatul ceva.
Şi fiecare strop de sânge, unde cădea, se preschimba într-o floare mare şi roşie, de culoarea sângelui. Şi aşa s-a umplut câmpul de maci. Într-un târziu, l-a găsit. Zăcea, sărăcuţul, întins, căci slăbit şi nemâncat cum era, nu avusese putere să ajungă până în celălalt sat. Bucuroasă că în sfârşit l-a aflat, femeia şi-a luat copilul în braţe şi l-a adus înapoi acasă, mulţumind cerului că şi-a găsit băiatul. De atunci au rămas macii pe câmpuri! Ei amintesc de dragostea oricărei mame şi de efortul şi sacrificiile pe care aceasta le face pentru copiii ei. Se zice că nimeni n-a putut să numere vreodată toţi macii de pe un câmp, aşa cum nimeni nu poate număra sacrificiile şi eforturile pe care le face o mamă pentru copiii ei.
Din Legende creştine pe înţelesul celor mici / Leon Magdan. – Bucureşti: Editura Mateiaş, 2006
