Sfinții din orice neam ajută tuturor credincioșilor

179

Comuniunea realizată mai ales între popoarele ortodoxe prin cunoașterea și cinstirea reciprocă a sfinților este profund subliniată chiar de către părintele Dumitru Stăniloae într-un frumos cuvânt la Duminica a doua după Rusalii, în care accentuează foarte potrivit însemnătatea receptării comune a sfinților locali peste tot în Ortodoxie: „Credincioşii Bisericii din orice loc să aibă cunoştinţă de sfinţii de pretutindeni, pentru că fiecare sfânt aduce prin faptele lui săvârşite în alte împrejurări model de fapte pentru orice fel de împrejurări din viaţa lor. [...] ar fi recomandabil ca vieţile sfinţilor din orice neam să fie făcute cunoscute prin traduceri în limbile tuturor celorlalte popoare ortodoxe. S-ar face prin aceasta ceea ce s-a făcut în secolele mai vechi ale Bisericii, ajungându-se la universalizarea şi unificarea evlaviei tuturor popoarelor ortodoxe în jurul tuturor sfinţilor. Ar fi un mod practic prin care Biserica ar contribui la cât mai marea înfrăţire a popoarelor din sânul ei [...]” (pr. prof. dr. Dumi­tru Stăniloae, „Sfinţii întăresc unitatea Bisericii”, în: Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, EIBMBOR, Bucu­rești, 1987, pp. 674–677).

Astfel, sfinții din toate neamurile întăresc unitatea Bisericii universale în mod real. Ei participă concret la realizarea idealului evanghelic, după cum S-a rugat Mântuitorul Hristos pentru Sine, pentru apostoli și pentru toți credincioșii: „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21).

Prin lucrarea lui Dumnezeu mulți sfinți depășesc hotarele spațiului lor național și cultural, devenind misionari veșnici, care nicăieri în lume nu mai sunt considerați ca și străini, întrucât au propovăduit pe unul și același Dumnezeu. Aceștia, cetățeni ai Împărăției cerurilor (Evrei 13, 14), ajută tuturor celor care li se roagă, fără diferență de națio­na­litate. Sfinții întotdeauna rămân vii și, datorită harului Duhului Sfânt, dobândit prin nevoință și mai ales prin smerenie, sunt plăcuți înaintea lui Dumnezeu și totodată înaintea oamenilor și a istoriei. Sfinții, nu de puține ori, au căutat pământul în care au putut aduce cele mai bune roade ale nevoinței și lucrării lor, așa cum este cazul Cuviosului Paisie Velicicovschi (1722-1794), un sfânt, am putea spune, cu „dublă naționalitate” liturgică și duhovnicească. De pildă, această realitate istorică și duhovnicească comună Bisericilor Ortodoxe Rusă și Română poate fi considerată o punte foarte valoroasă de comuniune. Privind istoria relațiilor dintre cele două Biserici Ortodoxe surori, se poate spune că legătura cea mai importantă și semnificativă se concentrează tocmai în jurul curentului paisian care, prin sute de monahi îmbunătățiți, viețuitori în Moldova, a contribuit enorm la renaș­terea isihastă din Țările Române și din întreg spațiul slav. Potrivit a fi amintit mai este și Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești (1816-1882), care, născut în Bacăul Moldovei, s-a nevoit, pe rând, în mănăstirile Căldărușani, apoi în Muntele Athos, la Prodromu și Esfigmenu, ca în cele din urmă să se așeze definitiv la Mănăstirea Valaam, unde a povățuit mulți credincioși ruși și a format ucenici îmbu­nătățiți.

Prin grija actuală a Bisericii noastre și pe un fond de recu­noaș­tere reciprocă a sfinților între Bisericile Ortodoxe locale, în ultima vreme s-a extins numărul sfinților români, al sfinților viețu­itori pe pământul țării noastre, sau cu sfinte moaște în România, trecuți în calendarele celorlalte Biserici Ortodoxe, biserici care au răspuns afirmativ la scrisoarea Părintelui nostru Patriarh din luna martie 2017, în legătură cu canonizările sfinților români din perioada 1950-2017. Cea dintâi, care a și trecut în calendarul său local peste 40 de sfinți români, a fost Biserica Ortodoxă a Poloniei. Patriarhia Moscovei și a Întregii Rusii, care la momentul respectiv cinstea deja 30 de sfinți români și străromâni, în anul 2017 a mai adăugat 9 sfinți, astfel încât, în prezent, din nici o lună a anului nu lipsesc sfinții români, septembrie și decembrie având cei mai mulți, respectiv câte 6 date de pomenire, între care se numără Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, Sfânta Mu­ce­ni­ță Filoteea de la Argeș, Sfântul Gheor­ghe de la Cernica și Căl­dă­rușani, Sfântul Nicodim de la Tismana. Iar între sfinții prăz­nuiți de noi cu cruce roșie se găsesc Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie cel Nou și Sfântul Calinic de la Cernica.

De asemenea, în calendarul Bisericii Ortodoxe Române se regăsesc mai mulți sfinți impor­tanți pentru ortodoxia slavă, cum ar fi: Sfinții (frați) Chiril și Metodie, Împărăteasa Olga și Sfântul Vladimir, Cuvioșii Serafim de Sarov și Serghie de Radonej, iar ultima sfântă rusă a cărei cinstire a fost trecută în calendarul nostru prin hotărâre sinodală este Sfânta Matrona de la Moscova, cu pomenire pe 2 mai.

În acest fel, pe lângă relațiile strict oficiale și vizitele frățești sau irenice dintre Bisericile Ortodoxe locale, în conștiința majo­ri­tății credincioșilor, o strânsă legătură de comuniune a bisericilor se realizează tocmai prin cunoaș­terea și cinstirea comună a sfin­ților de diferite naționa­lități. Sfântul, fiind o persoană deplin unită cu Mântuitorul Hristos, poate să îi unească pe credincioșii de pe pământ, după chipul baptismal și ceresc, unde: „Nu mai este iudeu, nici elin [...]” (Galateni 3, 28). 

Prin descoperirea de Sus a Sfântului Ioan Teologul, aflăm că popoarele își vor aduce slava lor în Împărăția lui Dumnezeu (Apocalipsa 21, 26). După cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, „sfinții fiecărui popor reprezintă mai ales frumuseţea cea nepieritoare a slavei fiecărui neam în faţa lui Dumnezeu. [...] Cu adevărat, darurile cele mai de preţ ale rodirii întru fidelitate faţă de Hristos şi unitate de credinţă sunt sfinţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, pentru că, în vieţile sfinţilor, rodirile din istorie se înveşnicesc în slavă nepieritoare, viaţa creştină fiind ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3, 3-4) („Sfinţii români – rodul cel mai de preţ al lucrării Sfântului Duh în Biserica noastră”, în: Ziarul Lumina de Duminică din 21 iunie 2009).   

Cunoașterea Vieților Sfinților care au trăit mai departe sau mai aproape de vremea noastră, de țara noastră, întotdeauna a contribuit în chip hotărâtor la întărirea credinței și la înflorirea evla­viei sănătoase în rândul credin­cioșilor, ajutându-ne să înțelegem, în diferite chipuri și împrejurări, că numai sfințenia este cu adevărat împlinirea umanului (Nichifor Crainic) și, faptul esențial, că singura tristețe cu adevărat este aceea de a nu fi sfânt (Léon Bloy).

În concluzie, orice lectură despre viața și povețele oricărui om sfânt, din neamul nostru sau din alt pământ roditor de sfințenie, poate fi de un mare folos duhovnicesc tuturor creștinilor. „Citind viețile sfinților, parcă te afli în rai”, spunea deosebit ierarhul Serafim de Boguciar, un sfânt aproape contemporan, care a trăit în capitala Bulgariei. Și, la fel, un cuvânt de mare însemnătate găsim și la marele nostru părinte duhovnicesc, Paisie Olaru de la Sihla, care, întrebat fiind de ucenici cine l-a îndemnat să aleagă calea monahală, a răspuns: „Viețile Sfinților m-au îndemnat la călugărie și dragostea mea către Domnul! [...] Eu m-am folosit cel mai mult de Viețile Sfinților, de pilda vieții lor”

 

(Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2005, pp. 701, 705).


Articole postate de același autor
766

Optimismul este un imn de viață

Optimismul şi pesimismul sunt două moduri diferite de a aprecia viaţa. Conform aprecierii optimiste, viaţa este un mare dar, în timp ce după gândirea pesimistă, viaţa este un mare rău. Optimism înseamnă fericire, iar pesimism înseamnă nenorocire. Pentru om, cea mai mare fericire nu este sănătatea, bogăţia, prietenii sau slava. Cea mai mare fericire pentru […]