A vorbi despre sfinţenie în lumea în care trăim e un lucru dificil. Şi asta pentru că întâlnim atât de rar oameni pe care i-am putea numi sfinţi. Totuşi, porunca dumnezeiască pe care o găsim în Vechiul Testament la Cartea Leviticului capitolul 11, 44, repetată de Sfântul Apostol Petru în prima sa epistolă, ne spune: „Fiţi sfinţi, căci Eu, Domnul, sunt sfânt“.
Sfinţii, susţinea într-o conferinţă părintele Rafail Noica, nu sunt nişte oameni care s-au urcat pe piedestaluri înalte de unde scrutează intangibili orizonturile divine. Nu, ei pur şi simplu sunt făpturile unde Duhul Sfânt Şi-a găsit loc de odihnă, iar adierea harului sălăşluit în ei înmiresmează vieţile tuturor celor care intră în legătură cu aceştia.
Cine sunt oamenii cărora li se pretinde, şi pe bună dreptate, o viaţă sfântă? Slujitorii Bisericii. Iar ei nu trebuie să uite asta niciodată. Povestea scurtă de azi exprimă chiar acest lucru. Nimeni nu poate abdica de la sfinţenie, fie că e om simplu sau sluijitor al altarului. Pentru că altfel şi-ar rata vocaţia.
Un părinte tânăr este numit la o parohie de ţară şi porneşte cu mult entuziasm prin sat să îi cunoască pe credincioşi. La un moment dat se întâlneşte cu o bătrână care îi cere binecuvântare. Bătrâna, după ce primeşte binecuvântare, îi sărută mâna preotului tânăr, iar acesta îşi retrage sfios mâna spunând:
- Mamă, nu este nevoie, că nu sunt vreun sfânt!
Bătrâna îi răspunde:
- Nu oi fi tu sfânt, dar noi aşa te vrem!
