Glossă (Viața)

260

Pe drumuri care duc spre nicăieri,

Umbrit de liniști și neliniști trecătoare,

Se pierde omul irosindu-se în ieri”,

Ca firul muribund de lumânare...

Visând mereu la zile ce vor fi,

Certând prezentul, ignorând un soare,

Se stinge omul neferice într-o zi,

Când nu mai vine „mâine”-n calendare...

 

Când zorii îl trezeau înduioșați,

Și-i aduceau iubirea cea divină,

Găseau irișii din privire supărați,

Iar fruntea încruntată și străină...

Când roua dimineții îl chema

Cu perle presărându-i noi cărări,

El strălucirea n-o vedea și apuca

Pe drumuri care duc spre nicăieri...

 

Și-atunci când iarba talpa-i săruta,

Și se-nchina sfințeniei din om,

El cu piciorul floarea albă o strivea

Crezându-se stăpân și mare domn...

Și copleșit de gânduri, mai mereu

Ce semănau păreri amăgitoare,

Se consuma gândindu-se la rău,

Umbrit de liniști și neliniști trecătoare...

 

Când ramul fericit îl înfrupta,

Cu darul lui din Rai la gust ca mierea,

„Amară-i viața...” omul suspina

Iar fructele-i păreau la gust ca fierea...

Și nu găsea să-i placă vre-un răspuns

Când își punea greșitele-ntrebări,

Și nu știa că-n haosul produs

Se pierde omul irosindu-se în „ieri”...

 

Când cerul zi de zi îl cuprindea

Și-l răsfăța în zori privighetoarea,

El trilul fermecat nu-l auzea,

Purtând în suflet numai supărarea...

Și-atunci când ploaia blândă contenea,

Și legăna pe curcubeie doru-n floare,

Nefericitul om se întrista

Ca firul muribund de lumânare...

 

Când miez de pâine alb avea pe masă,

I se părea mâncarea aspră și săracă,

Și nu-i plăcea nici haină și nici casă

Gândind la alte lucruri ce-o să-i placă...

Și îi smintea pe toți în jurul său

Și le da lecții  ideale de-a trăi

În care n-avea loc de Dumnezeu,

Visând mereu la zile ce vor fi...

 

Privea de jos la aștrii cei cărunți,

Când n-avea somn în nopțile târzii

Pe-o clipă-și amintea de ani pierduți

De vise, de părinți și de... copii...?

Copii...ar fi avut dacă-și dorea,

Dar n-avea timp, nici bani și nici răbdare

Visa o viață în mănuși de catifea,

Certând prezentul, ignorând un soare...

 

Când dragostea la ușă îi bătea,

Cu inima deschisă și desculț

Ca pe o cerșetoare-o alunga,

De frică să nu-i ceară vre-un bănuț...

Și-o dată, hoinărind, tot amărât,

De-un fir de iarbă inocent se poticni...

Precum un cuc pe lume, părăsit,

Se stinge omul neferice într-o zi...

 

Și-n clipa ce privirea-i apunea,

Îl petrecea doar cerul și un soare

Și iarba peste care se stingea,

Cu florile călcate în picioare...

De sus privighetoarea îi cânta

Despre iubirea cea in veci nemuritoare,

Și prea târziu un cuget se trezea,

Când nu mai vine-un mâine”-n calendare...

 

Când nu mai vine „mâine”-n calendare...

Se stinge omul neferice într-o zi,

Certând prezentul, ignorând un soare,

Visând mereu la zile ce vor fi...

Ca firul muribund de lumânare...

Se pierde omul irosindu-se în “ieri”,

Umbrit de liniști și neliniști trecătoare,

Pe drumuri care duc spre nicăieri...

 

Diana Sava Daranuța


Articolul Precedent
Articole postate de același autor
12537

Metaniile – de ce sunt de folos si cum se fac?

Să faceţi metaniile cu evlavie şi iubire, şi să nu le număraţi. Mai bine să faceţi zece şi bune, decât multe şi fără râvnă, fără cinstire şi dragoste dumnezeiască. Faceţi câte puteţi, pe măsura râvnei, dar nu false metanii şi false rugăciuni. Nu lucruri tipiconale pentru Dumnezeu. Dumnezeu cere ca tot ce se face pentru […]