Cel mai greu mi se pare postul limbii. Limba este o gură de iad. Atâta mai vorbim, atâta mai clevetim, atâta mai povestim, atâta mai mărim minciunile de prin sat pe care le mai auzim, încât ne întrebăm dacă mai aude Dumnezeu sau nu rugăciunea noastră. Ce-ar fi dacă ne-am uita la noi şi în inima noastră, ne-am uita la copilaşii noştri cum îi creştem, ca să dăm socoteală pentru fiecare?
Extras din Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 525
Odată, vorbind cu ucenicii, le-a spus: – Monahismul de astăzi este cu şcoală multă, dar cu practică puţină! Grija vieţii pământeşti, uitarea făgăduinţelor călugăreşti, lăcomia şi slava deşartă sunt bolile principale care bântuie acum. În capul obştii trebuie oameni mai ales cu viaţă, nu numai cu şcoală. Însă, dacă ne vom sili să mergem pe […]
Pentru o îndrumare înţeleaptă în săvârşirea rugăciunii lui Iisus, stareţul împărţea broşuri cu titlul Tâlcuirea cuvintelor „Doamne, miluieşte.” Pentru a-i mişca pe cei leneşi şi deznădăjduiţi la lucrarea acestei rugăciuni, părintele ne-a povestit cele ce urmează despre puterea Numelui lui lisus: „Un om iubitor de Dumnezeu învăţase să vorbească un graur, care, auzind pe stăpân […]
