Viața cotidiană religioasă în Moldova sovietică în primii ani postbelici (1944-1949)

295

Trecem acum cu toții prin niște clipe de grea cumpănă, când o molimă surprinzătoare ne pune la încercare viața, sentimentele, capacitățile, credința. Alintați de un trai stabil, cu multe comodități și multe distracții, ne-am pomenit brusc amenințați de un pericol necunoscut, minuscul, insistent, băgăreț și uneori asasin.

În aceste zile apar niște contradicții obiective între necesitățile medicinale și organizatorice și rânduielile tradiționale statornicite de veacuri. Credincioșii sunt puși în fața alegerii – să respecte întru totul rânduielile strămoșești sau să se conformeze cerințelor sanitare?

Am răscolit prin arhiva personală și am dat de un articol care, mi se pare, demonstrează că oricâte și oricare ar fi încercările prin care trece biserica și credința, până la urmă adevărul divin învinge. Mucenicia bisericii n-a făcut decât s-o întărească. Iar actualele măsuri de izolare și distanțare socială nu sunt nici pe departe semne de mucenicie, sunt doar niște mici și efemere incomodități care ne amintesc de îndemnul Mântuitorului de a-i da Cezarului ce a Cezarului și lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu.

Viața cotidiană religioasă în Moldova sovietică în primii ani postbelici.
1944-1949

Acad. Valeriu Pasat,
Academia de Științe a Moldovei, mun. Chișinău
Argument.

Este în afara oricăror discuții că anul 1940 a fost un moment de cotitură atât pentru România în ansamblu cât și pentru Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herței, dat fiind caracterul profund, radical al rupturii produse în destinul locuitorilor. Ceea ce a urmat în anii 1940-1949, nu a fost decât o succesiune de regimuri autoritare, dictatoriale și totalitare, mai intervenind și consecințele dramatice ale celui de al Doilea Război Mondial, cu operațiuni militare purtate în ambele direcții. Este suficient de remarcat că, în numai șase ani (1939-1945), acest ținut a trecut din mână în mână de trei ori, cunoscând, de fiecare dată, nu numai redenumiri ale teritoriului (Basarabia în 1939-1940; RSS Moldovenească în 1940-1941; iarăși Basarabia în 1941-1944 și iarăși RSS Moldovenească după august 1944) și amputări teritoriale, ci și toate ororile proprii schimbării regimurilor de administrare, însoțite de modificări radicale ale structurii sociale a populației, de dezorganizarea economiei și de atacuri administrative asupra culturii și valorilor morale, religioase ale populației [1].

La modul general, în cadrul perioadei cuprinse între iunie 1940 și iunie 1941, puterea sovietică a încercat transpunerea în viață a așa-numitei „revoluții culturale”, prin care s-a urmărit înlăturarea sistemului învățământului public, a literaturii, artei, presei, culturii și tradițiilor creștine românești în Basarabia. Revoluția culturală declanșată în acel an a urmărit obiectivul inducerii ideologiei marxist-leniniste în rândul populației, în vederea creării unei culturi cosmopolite și „internaționaliste”.

Așa cum declanșarea celui de al Doilea Război Mondial și a războiului germano-sovietic au întrerupt derularea plenară a preconizatei „revoluții culturale” în Basarabia, procesul respectiv a fost reluat de puterea sovietică chiar din august 1944, un rol extrem de important revenindu-i religiei creștine. Credința strămoșilor primită prin botez în limba obișnuită a slujbei, originalitatea obiceiurilor religioase ale poporului și tradițiile relațiilor reciproce dintre episcop, cler și enoriași – toate acestea constituiau o parte extrem de importantă a universului spiritual al populației. Religiozitatea profundă a populației și activitatea bisericească intensă au fost realități, de care inclusiv puterea sovietică a fost nevoită să țină cont.

În baza unor date mai puțin cunoscute sau inedite de arhivă și valorificând cele mai recente contribuții istoriografice în domeniu, prezentul studiu încearcă o reconstituire a vieții cotidiene religioase în Moldova sovietică în primii ani postbelici, începând cu toamna anului 1944 și până la cel de-al doilea val masiv de deportări din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949.

Criza infrastructurii bisericești. Exodul clericilor în România

„Toamna anului 1944 – își amintea Varlaam Chirița, – a trecut aici în necontenite explozii de mine și bombe împrăștiate de război peste chipul pașnicei Moldove” [2]. Anume atunci, când încă mai continuau bătăliile, s-au desfășurat în paralel două procese – „deromânizarea” parohiilor ortodoxe, restabilirea jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, pe de o parte, și instituirea controlului statului sovietic asupra ortodoxiei din Moldova – republică recunoscută drept cea mai religioasă dintre toate republicile ortodoxe ale URSS. A început existența contradictorie, plină de dramatism interior, conflicte și fricțiuni a comunității ortodoxe basarabene sub mâna grea a statului comunist. Clericii și mirenii moldoveni erau nevoiți de acum înainte să păstreze credința strămoșilor, adaptându-se la bizarele meandre și zigzaguri ale politicii bisericești a Moscovei.

Trecerea parohiilor moldovenești sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse se desfășura pe fundalul compromisului la care au ajuns încă în 1943 Patriarhia Moscovei cu Stalin. Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Sovietul Comisarilor Poporului al URSS, înființat în cadrul acestui compromis la 7 octombrie 1943, avea menirea să controleze activitatea bisericii și să asigure legătura operativă între conducerea țării și Patriarhatul Moscovei. Numindu-l (mai întâi prin cumul) în funcția de președinte al Consiliului pe ofițerul activ al NKGB al URSS G. G. Karpov, Stalin a asigurat continuitatea formelor specifice de control al activității Bisericii Ortodoxe Ruse, iar din anul 1938 (după lichidarea Comisiei centrale permanente pentru chestiunile cultelor de pe lângă Comitetul Executiv Central al URSS) de acest control se ocupa în principal poliția secretă – NKVD, iar apoi NKGB al URSS. În teritoriu (în republici, ținuturi și regiuni) a fost înființată instituția împuterniciților pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă organele executive ale puterii. Astfel, statul a organizat de fapt un sistem de control dublu asupra bisericii. În primul rând, prin ierarhia bisericească de sus până jos, într-al doilea, prin împuterniciții Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse care contacta strâns cu arhiereii cârmuitori. Istoricii apropiați de Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate considerau compromisul lui Serghie cu regimul sovietic pentru salvarea bisericii drept nejustificat și chiar îl numesc un mit anticreștinesc, anti-bisericesc [3]. Autorul unei populare în lumea anglofonă lucrări despre biserica ortodoxă, episcopul Kallistos, reflectând despre cauzele libertății relative a Bisericii Ortodoxe Ruse după cel de-al Doilea Război Mondial afirma chiar, că biserica ortodoxă rusă nu a fost salvată de aflarea la conducere a lui Serghie, ci catastrofa istorică – războiul, precum și, ceea ce este și mai substanțial, fermitatea religioasă a poporului rus [4]. Oricum ar fi, anume datorită ”compromisului serghianist” Moldova, care a ajuns în componența URSS deja după atacurile fără precedent din anii 1920-1930 asupra bisericii și a credincioșilor, a reușit după război să restabilească și să păstreze în decursul unei perioade lungi de timp (practic până la sfârșitul anilor 1950) o infrastructură bisericească destul de dezvoltată pentru URSS, deși mai comprimată în comparație cu perioada românească. Chiar și în pofida numărului mic al populației republicii, comunitățile bisericești moldovenești au contribuit la extinderea substanțială a bazei parohiale a Bisericii Ortodoxe Ruse.

În primii ani postbelici analfabetismul în masă a populației, care însemna de fapt lipsa de acces la propaganda comunistă tipărită, religiozitatea tradițională, experiența acumulată încă în România regală a acțiunilor solidare în masă, religioase ca formă și politice ca orientare creau premise pentru ca cei nemulțumiți și supărați să vorbească despre problemele actuale ale vieții în limba creștinismului. Nu este de mirare că temerile și anxietățile țăranilor luau forma profețiilor, predicțiilor, viziunilor sfinte și miracolelor. După război, în raionul Soroca erau răspândite zvonuri precum că dintr-o fântână de acolo în fața unei femei a ieșit un bătrân îmbrăcat în alb din cap până în picioare și i-a spus: „Să nu vă așteptați viață bună, rugați-vă”. Mii de oameni și-au lăsat munca și timp de câteva zile au tot mers la acea fântână (au vizitat-o peste 20 000 de persoane) [5]. Seceta care s-a declanșat în curând, în 1946, când, după spusele preotului L. F. Cuceriavâi (aprilie 1947), „mor atât de mulți încât nu reușesc să-i înmormânteze, iar cei care trăiesc se hrănesc cu ce le cade sub mână: mănâncă pisici, câini morți și chiar și oameni și pe copiii lor”, a făcut profeții de acest gen destul de convingătoare. Și cu toate că același Cuceriavâi se plângea că „datorită acestui regim oamenii au devenit răi și necredincioși… se uită la noi, la preoți, ca la fiare, ne scuipă, ne înjură și chiar ne bat”, anume lui Dumnezeu îi adresau țăranii rugăciunile lor, percepând cu încredere răspunsurile la întrebările actuale ale vieții care sunau în contextul religios care le era cunoscut. Cu toată înfricoșarea clericilor moldoveni rămași pe teritoriul moldovenesc, unii dintre ei îndrăzneau totuși să afirme că, de exemplu, seceta din anul 1946 a devenit o pedeapsă a Atotputernicului pentru intrarea în masă a moldovenilor în colhozuri. Predicile de acest fel erau deosebit de periculoase pentru autorități în condițiile concrete ale Moldovei postbelice. Aici, cuvintele păstorului aveau o pondere cu mult mai mare, decât, de exemplu, în Rusia sovietică, unde comuniștii au cultivat timp de decenii ateismul.

După cum reiese din avizul Secției cultură a Comisiei Extraordinare de Stat „pentru depistarea și investigarea nelegiuirilor cotropitorilor germano-fasciști și ale complicilor lor” cu privire la „prejudiciul provocat de cotropitorii germano-români întreprinderilor și instituțiilor RSS Moldovenești”, în urma acțiunilor militare în Moldova au fost distruse în întregime 44 de biserici și 2 capele, au fost parțial deteriorate 22 de lăcașuri [6]. Au ajuns într-o stare grea mănăstirile. O parte din călugări, după cum raporta împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova Volkopialov la 1 februarie 1945, „împreună cu bunurile mănăstirilor și majoritatea egumenilor s-au evacuat și au fost amplasați temporar în mănăstirile din România, păzind proprietățile aduse cu ei. Rezerve enorme de cereale, vin, vite au fost răpite de trupele germano-române. Semănăturile din anul 1944 au fost distruse în întregime, trupele inamicului au staționat în mănăstiri din martie până în august” [7]. Totodată, împuternicitul informa despre „starea incertă a mănăstirilor, nesiguranța în ceea ce ține de existența lor ulterioară, constatată la începutul venirii în Moldova a orânduirii sovietice” [8].

Documentele referitoare la mănăstiri și economia mănăstirească în anii postbelici dezmint unele judecăți naive emise la timpul lor în istoriografia rusă. Astfel, M. V. Șkarovski afirma că inițiativa autorităților locale (mai concret, în Ucraina și Moldova) de evacuare a călugărilor și de confiscare a proprietăților funciare ale mănăstirilor în anii 1944-1945 „a provocat nemulțumirea centrului, în primul rând din considerente economice. Este vorba de faptul că multe mănăstiri (în principal în Ucraina și Moldova) aveau gospodării înstărite. Se ocupau de agricultură, pomicultură, artizanat, diferite meșteșuguri”. Autorul consideră că mănăstirile trebuiau, conform planului conducerii sovietice, nici mai mult nici mai puțin, „să hrănească țara devastată” [9]. Reiese că din această cauză Moscova nu i-a permis conducerii moldovenești să le transmită terenurile și gospodăria mănăstirească sovhozurilor, colhozurilor, instituțiilor de învățământ etc. În sprijinul punctului său de vedere Șkarovski citează date despre suprafața arabilă, livezile și viile mănăstirilor moldovenești. Dar chiar și din aceste date este clar că nici cele 754 ha de pământ arabil (chiar împreună cu cele 346 ha de livezi și vii) ale mănăstirilor moldovenești, nici cele 2000 ha atribuite prin hotărârea Sovietului Miniștrilor al URSS „Cu privire la mănăstirile ortodoxe” (29 mai 1946) nu puteau nicidecum ”să hrănească țara devastată”, fără a mai vorbi de faptul că economia mănăstirească era la limita epuizării din cauza secetei, recoltei proaste și foametei din anii 1946-1947. Mănăstirile nu se puteau hrăni nici pe ele însele, cereau ajutor de la stat și chiar îl și primeau.

„În anii războiului și ai ocupației temporare germano-române a Moldovei, – scria împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, P. Romenski, – economia mănăstirilor a decăzut, iar în primii ani postbelici 1945-1946 ca rezultat al recoltei proaste care a afectat Moldova din cauza secetei mari s-a încetinit în mare parte restabilirea ei și abia începând cu anul 1947 un șir de mănăstiri au început să-și restabilească economia. Economia celorlalte mănăstiri continua să rămână la nivelul jos de mai înainte și din partea lor nu sunt întreprinse măsuri vizibile pentru restabilirea ei, iar în unele mănăstiri ea chiar decade tot mai mult” [10].

Rezultatul cel mai evident al crizei economice generată de ruina postbelică și doar parțial provocată de acțiunile autorităților republicane a fost „autodesființarea” unor mănăstiri. După anul 1940, componența mănăstirilor se schimba permanent. În anii 1941-1944 și-au încetat existența mănăstirea de bărbați Veverița și mănăstirea de femei Iserlia Nouă și, odată cu aceasta, a fost înființată în 1943 o mănăstire nouă – mănăstirea de bărbați Zloți; în 1946 s-a autodesființat mănăstirea de femei Frumoasa, prin fuziunea ei cu mănăstirea de femei Hirova; în 1947 s-a autodesființat mănăstirea de bărbați Condrița și mănăstirea de bărbați Bocănești. Aici erau doar 3 persoane călugărite, nu avea o gospodărie proprie, transformându-se în cele din urmă în biserică parohială.

Amintindu-și de vremurile grele de după război, egumenul Vadim (V. N. Tretiacenko) [11] de la mănăstirea Chițcani, care a fost în a doua jumătate a anilor 1940 economul, trezorierul și ajutorul starețului acesteia, povestea: „…era greu după război, catedrala noastră cea mare a ars în timpul războiului, dar eu m-am apucat și am restabilit toate clădirile, am restabilit livada de 15 ha, am mai sădit în ea 1200 de pomi, <…> ei sunt roditori. [În locul] celei de-a doua livezi era pământ gol și am sădit 260 de meri și 2000 de butuci de viță de vie <…> , am făcut o fântână arteziană de 152m, un compresor de aer care să pompeze apă – 40 de litri pe oră. Am călătorit mult în vagoane, expediam merele mănăstirești, în anul foametei am mers după cartofi în Ucraina de Vest, tot timpul am înghețat în drum și am degerat, uneori mă istoveam, nu mâncam câte două-trei zile, am fost nevoit să sufăr foarte mult, ca un martir, pentru restabilirea mănăstirii” [12].

Dar problemele principale ale comunității ortodoxe moldovenești nu constau în prejudiciul material adus de război infrastructurii bisericești și monastice. Preotul Leonid Fiodorovici Cuceriavâi a lăsat o mărturie elocventă a situației de criză a bisericii care s-a creat după terminarea războiului în Moldova [13]. În timpul războiului el a trăit în România, în orașul Râmnicu Vâlcea, unde a absolvit seminarul teologic. În august 1945 a venit la Chișinău în virtutea repatrierii și a lucrat la episcopia Chișinăului. La 17 aprilie 1947 Cuceriavâi i-a trimis (prin fratele său, militar în Armata Sovietică, aflat în România) în România exarhului mănăstirilor, Gherontie Ghenoiu, o scrisoare cu următorul conținut: „Dubăsarii și toate satele românești care se află pe cealaltă parte a Nistrului, – scria preotul, – îi aparțin Republicii Moldovenești și intră în componența eparhiei Chișinăului… iar la noi e foamete mare, oamenii mor cu zecile. Mănâncă câini, pisici și tot felul de mortăciuni. Dumnezeu atotputernicul ne-a pedepsit foarte greu. Totul este foarte scump, produsele sunt imposibil de găsit, nu este nimic ce am putea vinde pentru a face rost de bani… oamenii nu au în ce se îmbrăca, iar despre combustibil nici nu poate fi vorba. Biserica este separată de stat și școlile și statul de biserică. Statul nu subvenționează biserica, ea există din propriile mijloace adunate de la credincioși. Biserica plătește impozite mari la stat.., iar Credința a slăbit simțitor, domnește ateismul și preoții sunt pângăriți la fiecare pas. … Multe biserici din Basarabia s-au închis. Dacă poporul nu s-ar interesa de ele, statul ar închide toate bisericile și le-ar transforma în cluburi, depozite” [14].

Potrivit datelor Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, în 1944 cel puțin 50% din bisericile RSS Moldovenești și-au pierdut clerul [15]. Imediat după intrarea trupelor sovietice în județele Soroca și Bălți, aici nu activau majoritatea lăcașurilor, „dat fiind că 80-90% din preoțime era constituită din români care au fugit odată cu retragerea armatei române din Moldova” [16]. „Masa de bază a preoților, – scria în februarie 1945 împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, – s-au evacuat în România, luând cu ei toate bunurile bisericești. Partea preoților rămasă în Moldova, la fel, de regulă, și-au scos familiile, precum și bunurile personale și bisericești în România” [17]. Abia peste câțiva ani după sfârșitul războiului (în anii 1946-1947) o parte din clerici s-au întors în Moldova sovietică din România, în virtutea repatrierii [18].

Preoțimea reprimată

În iulie 1944, NKGB (Comisariatul Poporului al Securității de Stat) al RSS Moldovenești a apreciat poziția politică a clericilor și călugărilor rămași în Moldova în felul următor: „În prezent NKGB RSSM nu a înregistrat nici un fel de manifestări antisovietice dușmănoase din partea preoțimii și a activului bisericesc rămase pe teritoriul eliberat al RSSM”. Mai mult decât atât, „majoritatea preoților își declară în mod public atitudinea loială față de Puterea Sovietică” [19]. La o concluzie analoagă a ajuns în februarie 1945 și împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, remarcând, totuși, că „preoții care primeau în timpul dominației române în Moldova între 18 și 35 de mii de lei lunar, pe lângă veniturile din săvârșirea ritualurilor religioase, și-au păstrat simpatia pentru trecutul apropiat” [20]. Nu e de mirare, dacă luăm în considerație faptul că preoții nu beneficiau de nici un fel de ajutor de la statul sovietic (spre deosebire de cel român), deși din partea lor parveneau solicitările acestui ajutor.

Atâta timp cât continua războiul, aprecierile de acest fel ale loialității preoțimii era însoțită de o oarecare pasivitate a organelor de represalii. Însă în scurt timp mașina represivă a început să funcționeze în regim obișnuit. După „săpuneala” primită în luna mai 1945 de la împuternicitul NKVD-NKGB al URSS pentru Moldova, N. Golubev, care a acuzat organele securității de stat ale republicii de „munca extrem de slabă în rândul preoțimii, clericilor și sectanților”, precum și de racolarea lentă a „obiecților”, concluzia privind loialitatea clericilor a fost, pe semne, pusă la îndoială. Securiștii s-au pus zelos pe treabă. Practica represiunilor în raport cu slujitorii altarului se întemeia în primul rând pe ”datele furnizate de agentură despre „antrenarea pe larg în timpul ocupației de către organele de spionaj germano-române a preoțimii și a altui activ bisericesc și sectant în munca de spionaj și alte munci dușmănoase contra Uniunii Sovietice”. Unii clerici nu au fost acuzați doar de complicitate fățișă cu autoritățile ocupante, ci și de colaborarea „cu organele române de spionaj și contraspionaj și de trădarea activiștilor sovietici” [21].

Acțiunile însă nu se limitau la aceste acuzații, care erau, într-o măsură sau alta, inteligibile și întemeiate. Drept temei pentru represiuni puteau servi informațiile obținute pe diferite căi, inclusiv din surse tipărite românești deschise, despre participarea activă a unor sau altor preoți la „românizarea” comunității ortodoxe din Basarabia. Activitatea de acest gen era echivalată cu agitația și propaganda antisovietică, ceea ce însemna în realitate pedepsirea inevitabilă a celor care manifestau osârdie la îndeplinirea însărcinărilor patriarhatului român și pe care puteau pune mâna organelor de represalii. Luând în considerație situația tensionată de la sfârșitul războiului și tranziția la viața pașnică, astfel de invective ale serviciilor speciale la adresa preoțimii sunau amenințător: „Preoțimea bisericilor basarabene, răspândind în rândul populației stări de spirit naționaliste-fasciste, folosind în același timp influența religioasă, înrădăcinau pe larg ura față de Uniunea Sovietică” [22]. Ministerul Securității de Stat al RSS Moldovenești, „ca rezultat al examinării unui șir de publicații bisericești din perioada ocupației” a depistat ”un șir de preoți – autori ai unor articole cu conținut antisovietic (Antonovici, Cuculschi, Socolov, Florea, Flocea, Procopan, Șelaru – toți au fost arestați), care în revista „Luminătorul” și altele descriau „batjocorirea” de către puterea sovietică a religiei și preoțimii și propriile lor „suferințe”, lăudând concomitent „timpul luminos și fericit” venit odată cu sosirea ocupanților” [23].

MGB a alcătuit o listă destul de lungă a crimelor clericilor basarabeni contra puterii sovietice în perioada războiului. În lista celor reprimați a ajuns, de exemplu, preotul Ceachir, care desfășura în Basarabia activitatea de misionar, „efectua o muncă religioasă vastă în rândul populației și a obținut pentru aceasta aprobarea autorităților bisericești din România și avansarea în funcție, devenind secretar al consistoriului duhovnicesc din Chișinău”. Pe un alt misionar arestat, preotul Florea, – care ar putea constitui subiectul unui studiu aparte, – organele securității de stat l-au constrâns să recunoască că a rostit predici antisovietice, s-a pronunțat prin intermediul ziarelor și radioului, a organizat procesiuni de rugăciune care de asemenea ”aveau un caracter antisovietic” [24].

După reinstaurarea Puterii Sovietice în Basarabia, la vechile „păcate antisovietice” au fost adăugate altele, noi. Unii preoți au fost acuzați de „activitate antisovietică organizată”. Drept un astfel de antisovietic a fost declarat, de exemplu, preotul din satul Parcani, județul Soroca, Cechirco, care după cum afirmau organele securității de stat, în iunie 1944 „a efectua munca de convocare a unei consfătuiri ilegale a preoțimii în raioanele eliberate ale Basarabiei, cu punerea la ea a chestiunilor ce țin de intensificarea activității religioase și a propagandei naționaliste”. Se presupunea că la capitolul componența participanților această acțiune va fi „strict național-basarabeană”, ceea ce excludea participarea la ea a preoților ruși, dat fiind, în opinia inițiatorului consfătuirii, „nu se poate avea încredere în aceștia” [25].

Consfătuirea preconizată nu a avut loc din cauza că la ea nu s-a prezentat majoritatea participanților desemnați. Aceasta confirmă în mod indirect concluzia privind indiferentismul politic și loialitatea clericilor care au rămas în Moldova sovietică și care aveau senzația că se află în stare de asediu. Însă această loialitate nu a împiedicat organele securității de stat să efectueze arestări ale membrilor „grupului antisovietic naționalist”, care, chipurile, continuau „munca naționalistă sub acoperirea bisericii”. Cechirco a fost declarat „naționalist român și adept al unirii Basarabiei cu România”. Potrivit anchetei, el spunea „că slujba trebuie oficiată doar în limba română, predicile trebuie să se bazeze pe materialele istoriei românești și astfel să fie educat poporul în spiritul iubirii pentru România”, iar preoții și dascălii să fie puși doar din oameni de-ai lor, basarabeni care pot să mențină în rândul populației naționalismul românesc”. Poliția secretă sovietică îi incrimina lui Cechirco chiar și faptul că el, slujind ca preot în circa 18 sate, a pus în ele dascăli dintre oameni care îi erau devotați și credincioși lui. Acuzații la fel de absurde le-au fost prezentate și altor preoți arestați – Armaș [26], Trofimov și Cuculschi, care „au scopuri antisovietice, tindeau să ocupe locuri de conducere – de arhierei” [27].

I-au amintit de vechile lui greșeli și arhimandritului de stil vechi Chirița, preotului bisericii din satul Pitușca, raionul Chișinău. Numele lui a fost menționat deja în repetate rânduri în cartea noastră. Arestat în aprilie 1946, arhimandritul a fost declarat un „naționalist moldovean de seamă” care în decursul anilor 1944-1946 a dus „o muncă activă pentru a rupe biserica basarabeană de patriarhia Moscovei”. Securitatea de stat subînțelegea în cuvintele „muncă activă” gândurile expuse de Chirița despre caracterul particular al bisericii basarabene. El era sigur că această specificitate „e necesar să fie păstrată în interesele naționalității moldovenești”. Chiriță era convins că biserica basarabeană trebuia să fie condusă doar de un episcop din rândul moldovenilor subordonat formal patriarhiei Moscovei [28].

Ministerul securității de stat afirma că dispune de date și despre diferitele „manifestări ostile” ale unui șir de alți preoți [29]. De activitate dușmănoasă și agitație proromânească atât în timpul războiului, cât și după el au fost acuzați stareții câtorva mănăstiri [30]. În total în noiembrie 1946 Ministerul securității de stat al RSS Moldovenești a raportat lichidarea a 17 „organizații și grupuri de orientare religioasă”, arestarea a 71 de persoane și instrumentarea dosarelor împotriva a încă 180 de persoane [31].

În urma unor astfel de acțiuni ale organelor MGB, care s-a suprapus pe consecințele grave ale războiului și fuga clericilor români de Armata Roșie, viața bisericească din Moldova a fost pe un timp dezorganizată și a intrat în declin. Clericii moldoveni, chiar și cei care își demonstrau smerenia și apolitismul, nu se puteau simți în siguranță. Căci în anii 1941-1944 ei au reprezentat practic cu toții în Basarabia patriarhatul român, au predicat, de voie sau de nevoie, în numele lui și conform indicațiilor lui. În anul 1946 o parte considerabilă a preoțimii continua să rămână suspectată de autorități. „Sub aspectul componenței preoțimea Moldovei este cât se poate de eterogenă”, scria la 3 aprilie 1946 împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, P. N. Romenski, „Aici sunt și preoți localnici moldoveni (majoritatea) și ruși, locuitori băștinași ai Moldovei, și preoți veniți aici din RSSU și din regiunile vestice ale Uniunii Sovietice, și preoți din rândul călugărilor mănăstirilor din partea localului etc.” [32].

Din cei 269 de clerici înregistrați în primăvara anului 1946 de împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, 168 de persoane în timpul războiului „s-au aflat pe un teritoriu ocupat de dușman, ba chiar o parte dintre ei i-au servit pe ocupanții germano-români în calitate de popi-misionari pentru răspândirea religiei în așa-numita de români Transnistria. Potrivit datelor lui P. Romenski, dintre preoții înregistrați de el doar 61 de persoane erau „reîntorși”, adică „în anul 1944, în timpul eliberării Moldovei de către Armata Roșie, au fugit împreună cu cotropitorii germano-români în România, iar apoi s-au întors înapoi de acolo în cadrul repatrierii” [33]. Mulți preoți care au fugit, informa împuternicitul, continuă să rămână până în prezent în România [34]. E puțin probabil ca toate acestea să fie vrednice de mirare. Ar fi fost greu de așteptat de la clericii fugiți în România să se întoarcă de bună voie fără vreo necesitate stringentă de a o face – circumstanțe familiale etc. Cu atât mai mult cu cât unii repatriați au devenit în scurt timp victime ale represiunilor politice.

Chestiunea revenirii „preoților fugari” în parohiile moldovenești a fost pusă de delegația Bisericii Ortodoxe Ruse în fața Patriarhului României la mijlocul lunii mai 1945. Răspunsul dat de Nicodim patriarhului Alexie a fost destul de evaziv: „Noi le-am adresat deja, Preafericitule, acestora cele mai vii dojeni pentru faptul că și-au părăsit credincioșii. Ei și-au părăsit postul și și-au lăsat turma fără păstor. În realitate acești preoți au fugit de război și noi îi ajutăm să trăiască până în momentul întoarcerii, care nu este departe. Cu mult înainte de sosirea delegației Dumneavoastră noi am rugat guvernul român să clarifice această chestiune dureroasă care este totodată și obiectul unei hotărâri aplicate în condițiile armistițiului. Noi am adus la cunoștință deja părerea noastră și acum această chestiune le privește doar pe autoritățile statului” [35].

Puțini erau cei care doreau să se întoarcă de bună voie în țara în care la adresa preoțimii răsunau în permanență acuzații și amenințări. „În rândul preoțimii locale”, afirma același Romenski, „încă mai sunt destul de multe elemente dăunătoare și periculoase, predispuse dușmănos față de puterea sovietică, pătrunse de spiritul românesc profascist, precum și persoane dubioase, aventurieri și escroci, care uneori nu au nimic în comun nici cu biserica, nici cu religia, care înșală și despoaie într-un șir de cazuri populația rurală, folosindu-se de sentimentele ei religioase” [36].

Majoritatea covârșitoare a clericilor a rămas mult timp ținta suspiciunii puterii sovietice. Aceasta a condus la faptul că mulți preoți au ajuns de fapt în afara câmpului juridic și au fost lipsiți de posibilitatea de a se legaliza în mod oficial. Se știe cu certitudine că nici chiar în februarie 1945, adică peste jumătate de an după revenirea Puterii Sovietice în Basarabia, împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, nici măcar nu începuse înregistrarea preoților [37], ceea ce nu putea să nu sporească haosul organizatoric din comunitatea ortodoxă. În aceste condiții nefavorabile care se manifestau inclusiv prin deficitul cronic al preoților instruiți, comunitățile bisericești din Moldova sovietică încercau să compenseze mai întâi lipsa totală, iar apoi lipsa evidentă a numărului suficient al clericilor legali (înregistrați de autorități și desemnați de arhiereul cârmuitor) prin diferite mijloace avute la îndemână. „În multe parohii”, informa P. Romenski, „din care preoții au fugit în România, au rămas dascălii parohiali, care, într-un șir de cazuri, folosindu-se de sentimentele religioase ale populației locale, oficiază ritualurile bisericești la domiciliu (înmormântări, botezuri etc), iar uneori chiar și slujbe bisericești”, deși dascălii nu aveau dreptul nici să slujească de sine stătător, fără preot, în biserică, nici să oficieze ritualurile acasă la credincioși” [38]. Pentru a exclude posibilitatea unor astfel de încălcări Romenski solicita de la conducerea sa moscovită permisiunea pentru „înregistrarea dascălilor aflați în parohiile active (acolo unde nu sunt preoți, dascălii nu sunt înregistrați)” [39].

Însă principalul factor iritant atât pentru autoritățile laice, cât și pentru cele religioase erau impostorii numiți „autoproclamați”. Potrivit datelor Ministerului Securității de Stat destul de mulți dintre aceștia cutreierau pe atunci Moldova sovietică: „S-a depistat că deopotrivă cu slujitorii cultului religios de orientare ortodoxă înregistrați oficial pe teritoriul republicii operează un număr considerabil de aventurieri care se dau drept preoți și oficiază slujbele în bisericile inactive”. Toți oamenii aceștia în marea lor majoritate nu aveau un loc permanent de trai, practicau vagabondajul și, deci, se aflau ”în afara supravegherii comportamentului lor” [40], după expresia alcătuitorului documentului, atât din partea episcopului local, cât și a împuternicitului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse de lângă Sovietul Miniștrilor al RSS Moldovenești.

O modalitate relativ legală de întregire a clerului rarefiat era numirea în funcția de preoți a călugărilor din numeroasele mănăstiri moldovenești. Se înțelege, însă, în același timp, că nici chiar cele 25 de mănăstiri moldovenești nu le puteau face față lacunelor infrastructurii bisericești. Nu este de mirare că în anii postbelici se producea activizarea grupurilor alternative (și ilegale) de credincioși ortodocși. Autoritățile erau preocupate îndeosebi de răspândirea pe larg a așa-numitei secte a inochentiștilor [41]. În octombrie 1946 Ministerul Securității de Stat al RSS Moldovenești a informat CC al PC(b) al republicii despre depistarea „unei formațiuni antisovietice clandestine a sectanților inochentiști”. Potrivit aprecierii poliției secrete, grupurile inochentiștilor existau în majoritatea localităților, în principal în județele Bălți, Soroca, Orhei și Chișinău. Inochentismul era deosebit de răspândit „în rândul călugărimii din mănăstirile active din Moldova și al preoțimii reacționare celei mai înapoiate” [42]. Și credincioșii ortodocși simpatizau cu inochentismul, luând în considerație mai ales rădăcinile lui ortodoxe. Ei interacționau cu inochentiștii, îndeosebi în cazurile în care parohiile rămâneau fără preot. Autoritățile laice și cele duhovnicești îl suspectau de simpatii față de inochentiști chiar și pe arhiepiscopul Venedict (Poliakov), despre care fapt vom arăta mai jos.

Probleme de administrare eparhială

Perioada de disensiuni și oscilații atât în treburile bisericești, cât și în relațiile dintre eparhie și clerici, a durat destul de mult. Comunitatea ortodoxă moldovenească nu s-a putut adapta imediat la condițiile modificate ale vieții religioase. Unii dintre puținii clerici moldoveni rămași în republică, după cum am mai scris deja, au devenit victime ale represiunilor polițienești, iar credincioșii s-au ciocnit de manifestările abuzului administrativ, de atacuri huliganice din partea autorităților locale: „evacuarea brutală și ilegală a bisericilor din clădirile publice ocupate de ele, evacuarea preoților din apartamentele ocupate de ei în casele bisericești, preluarea de la biserici a gheretelor care le aparțineau, interzicerea credincioșilor de a restabili și a repara bisericile, zădărnicirea slujbelor religioase etc” [43].

S-a dovedit nu prea reușită activitatea de restabilire a vieții bisericești a arhiereului administrator Ieronim (V. I. Zaharov) [44] trimis de Patriarhia Moscovei. „Obișnuiți să aibă un centru administrativ-duhovnicesc, preoțimea și credincioșii, – își amintea în aprilie 1945 arhimandritul Varlaam (V. M. Chirița), – așteptau cu nerăbdare să apară autoritatea duhovnicească pentru a avea indicații și orientare în noile condiții luminoase. În sfârșit în octombrie noi am aflat că la Chișinău este un arhimandrit de la Moscova” [45].

Ieronim s-a pornit la Chișinău la 19 septembrie 1944 [46]. Despre deplasarea sa în Moldova pentru „investigație” episcopul relatează în autobiografie [47]. El s-a aflat în această calitate nu prea certă până în decembrie 1944, după care a fost înălțat la rangul de episcop cu numirea în eparhia Chișinăului și a Moldovei. După hirotonirea în rangul de episcop Ieronim (Zaharov) a sosit la Chișinău la mijlocul lunii ianuarie 1945 doar pentru câteva zile. Fără a lăsa nici un fel de dispoziții în privința eparhiei, în afară de catedrală, Ieronim a plecat din nou de la Chișinău și s-a întors abia la începutul postului mare. „Astfel”, scria cu amărăciune Varlaam (Chirița), „la noi, în Moldova, după 9 luni de putere sovietică încă nu există nici un fel de administrație bisericească și nici un fel de dispoziții privind eparhia” [48].

În luna mai 1945 Ieronim a condus delegația Bisericii Ortodoxe Ruse la negocierile cu patriarhul român Nicodim. Negocierile vizau cele mai importante chestiuni pentru eparhia moldovenească: a calendarului nou și celui vechi, a bunurilor duse și a preoțimii din Basarabia și Ucraina care a plecat în România în timpul acțiunilor de război. În pofida asigurărilor lui Ieronim privind obținerea „unui acord reciproc în chestiunile abordate” (în raportul adresat președintelui Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Karpov), în realitate deplasarea s-a dovedit să nu fie chiar atât de reușită. În orice caz, patriarhul Nicodim al României, în mesajul de răspuns adresat patriarhului Alexie al Rusiei, s-a eschivat să dea răspunsuri deschise la întrebările ce-i fuseseră puse. Nu în zadar în Consiliu se considera că „apropierea în relațiile reciproce dintre biserici nu se produce pe linia patriarhiei române, ci pe linie civilă – pe aceea a ministerului Cultelor” [49].

Ieronim stăruia să-i fie transmise bisericii bunurile bisericești și obiectele de cult readuse din România [50], deși meritul lui personal rezida doar în faptul că el a pus la timp această chestiune în fața autorităților. Decizia principială a fost luată la Moscova încă în iunie 1944 [51]. De chestiunile practice ale restituirii bunurilor bisericești din România se ocupau autoritățile laice. În august 1945 Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de lângă Sovietul Comisarilor Poporului al URSS i-a comunicat adjunctului președintelui Sovietului Comisarilor Poporului al RSS Moldovenești, G. V. Kvasov: „din numărul obiectelor bisericești sosite din România, toate articolele de argint și de metal trebuie să-i fie transmise împuternicitului Consiliului, t. Romenski, care prin intermediul episcopului Chișinăului le va transmite bisericilor active. Obiectele transmise trebuie să fie în mod obligatoriu înscrise în registrele de inventar corespunzătoare ale bisericilor, iar transmiterea ca atare trebuie să fie perfectată printr-un act [52].

Judecând după toate aparențele, munca de repatriere a bunurilor bisericești decurgea destul de lent. În orice caz, la 3 aprilie 1946 Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât: „Luând în considerație că ocupanții români au dus din Moldova în România bunuri bisericești semnificative și opere de artă importante, să i se propună t. Romenski să adune și să prezinte în Consiliu materiale întemeiate pentru abordarea de către Consiliu în fața C(omisiei) S(ovietice) de C(ontrol în România) a chestiunii căutării și readucerii lor în Moldova” [53]. Cât privește distribuirea bunurilor restituite prin parohii, în documente sunt prezente unele aluzii vagi la faptul că unele din cele restituite au ajuns la reședința lui Ieronim și în biblioteca lui personală, iar ulterior au fost furate de răufăcători necunoscuți.

Episcopul a încercat să organizeze așa-zisa „muncă patriotică” în parohiile Moldovei – colectarea donațiilor ”în fondul de ajutorare a familiilor pătimite ale eroilor Armatei Roșii” [54]. Însă nu prea a reușit. La o ședință a Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse din aprilie 1946 s-a menționat că „munca patriotică a bisericilor și mănăstirilor în Moldova este organizată deocamdată prost”. Printre cauze au fost numite atât „lipsa de dorință a părții reacționare de orientare proromânească a preoțimii de a desfășura aceste acțiuni”, cât și „munca insuficientă cu preoțimea și influența slabă asupra ei a episcopului Ieronim Zaharov” [55]. Ministerul securității de stat al Moldovei s-a exprimat în această privință mai categoric. A atras atenția asupra cazurilor în masă de „taxare ilegală și estorcare de bani de către personalul de conducere a episcopiei Chișinăului (arhiereilor), în special, a candidaților la suplinirea locurilor de preot pentru oferirea slujbei”, făcând legătura dintre acest fenomen penibil și faptul că „mita este, de regulă, luată sub aparența colectelor în scopuri patriotice” [56].

O problemă importantă în activitatea lui Ieronim a fost deficitul de cadre care a afectat eparhia după război. În anii 1945-1946 episcopul a hirotonit în preoție 94 de persoane, inclusiv din rândul populației locale, care anterior au lucrat în instituțiile sovietice. Însă în ansamblu politica de cadre a lui Ieronim îi irita pe unii clerici locali. Ei considerau că episcopul cârmuitor ignora „preoțimea moldovenească locală la suplinirea funcțiilor de conducere în administrația bisericească” și le da „preferințe elementelor pur rusești” [57].

Ieronim nu prea făcea față haosului și dezorientării care cuprinseseră clerul moldovenesc după eliberarea Basarabiei. Sosirea „delegatului Patriarhiei Moscovei” nu a îndreptățit speranțele părții active a preoțimii că haosul din biserică va fi depășit. „Arhimandritul, scria Chirița, după cum s-a aflat ulterior, a fost delegat de patriarhia Moscovei doar cu misiunea de a se informa. El nu a manifestat nici o inițiativă, în afară de două deplasări în provincie. Biserica rămânea ca și mai înainte fără conducere, fragmentată, fiecare unitate era lăsată de capul ei. De aici a pornit mult rău. Cel mai mare rău nu a fost curmat nici până în prezent – este acțiunea blasfematoare a unor dascăli care și-au pus odăjdii preoțești, săvârșesc tot felul de ritualuri bisericești. Cel de-al doilea rău, la fel de mare, trecerea preoților din parohie în parohie, ținând seama doar de propriile considerente, uneori eminamente materiale, ceea ce contribuie la decăderea parohiilor zdruncinate și fără aceasta. Cel de-al treilea rău, mai capabil de a da naștere la consecințe nedorite este formula arbitrară de pomenire a autorității bisericești, care variază de la parohie la parohie: unii îi pomenesc pe foștii arhierei români, alții pe patriarhul român Nicodim, alții doar pe „patriarhii ortod(ocși) de răsărit” și doar o mică parte pomenește actuala autoritate duhovnicească rusă” [58].

Părerea lui Chirița a coincis în mod surprinzător cu aprecierile serviciilor speciale. În anul 1946 adjunctul ministrului securității de stat al RSS Moldovenești a făcut o legătură directă între cazurile „de atitudine negativă față de biserica ortodoxă rusă” și acțiunile cârmuitorului eparhiei Chișinăului, episcopului Ieronim. Potrivit datelor securității de stat, dușmanii și răuvoitorii lui Ieronim s-au folosit de gafele și greșelile lui reale. În 1946 adjunctul ministrului securității de stat al RSS Moldovenești informa că „au fost depistate cazuri de atitudine negativă față de biserica ortodoxă rusă. Această muncă este dusă sub stindardul nemulțumirii de acțiunile cârmuitorului eparhiei Chișinăului, episcopului Ieronim, care, chipurile, ignoră preoțimea moldovenească locală la suplinirea funcțiilor de conducere în administrația bisericească și le acordă avantaje elementelor pur rusești. Acțiunile patriotice desfășurate de patriarhia Moscovei prin intermediul episcopului sunt ignorate de mănăstiri și în fond nu sunt desfășurate. În jurul persoanei episcopului sunt răspândite diferite scorniri calomnioase care îi subminează prestigiul de conducător bisericesc” [59].

Mai amănunțit, cu fapte și detalii, a relatat despre activitatea lui Ieronim în eparhie, la sfârșitul anului 1946, Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, Romenski: „Administrația eparhială ca atare nu există. Toate treburile bisericești din eparhie sunt administrate de episcopul în persoană și tot el rezolvă toate chestiunile vieții interne bisericești și mănăstirești. Pe lângă episcop este un anchetator pe chestiuni bisericești și în teritoriu arhiereii. Pe lângă audierea vizitatorilor și rezolvarea chestiunilor din viața internă bisericească, episcopul oficiază periodic slujbe la catedrala din Chișinău, precum și se deplasează în teritoriu la mănăstiri și în parohii pentru supravegherea și controlul activității lor, dar aceste deplasări au mai curând un caracter pur formal”. P. Romenski, la fel ca și Ministerul Securității de Stat a RSS Moldovenești, îi reproșa lui Ieronim faptul că el nu pătrunde suficient de adânc în viața internă și activitatea bisericilor și a preoțimii și de aceea nu exercită influența pozitivă necesară asupra clericilor [60].

Potrivit spuselor împuternicitului, episcopul nu se bucura de autoritate în mediul preoțimii, care era nemulțumită de administrarea prestată de el. Cauza acestei atitudini, după cum afirma Romenski, consta în „comportamentul lipsit de tact și de cultură a lui Ieronim cu preoțimea”: în timpul audiențelor acordate preoțimii episcopul „își permite să fie brutal, de exemplu, îi numește pungași și așa mai departe; au fost cazuri când el refuza să-i acorde audiență sau, mâniindu-se, îi alunga (așa s-a întâmplat cu preoții Murea, Plămădeală și alții). Odată, în timpul unei deplasări prin eparhiei, Ieronim a sosit în s. Nimereuca, raionul Vertiujeni, județul Soroca și, când l-a descoperit acolo pe un oarecare preot Jovneac Mihail, care nu fusese numit de el și nici înregistrat, dar care oficia slujbe, l-a chemat să-i dea explicații și în fața oamenilor s-a năpustit asupra lui cu biciul”. În acest incident a fost nevoit să se implice secretarul sovietului sătesc. Iar Ieronim a fugit în grabă din sat cu mașina” [61].

Prin astfel de fapte și acțiuni, considera Romenski, Ieronim se compromitea ca episcop. Totodată, împuternicitul era convins că deși „în rândul preoțimii locale sunt destul de multe elemente dăunătoare, de orientare proromânească, reacționare, diferite persoane dubioase, șarlatani și escroci, aceasta însă nu poate justifica acțiunile incorecte ale episcopului, deoarece toate aceste fapte și acțiuni ale lui sunt interpretate de preoțime în felul său, nu în interesele noastre, și pot servi drept materiale pentru partea reacționară a preoțimii în activitatea ei dușmănoasă” [62]. Succesorul lui Ieronim în funcția de arhiereu cârmuitor, Venedict, a făcut ulterior aluzii la abuzurile financiare ale predecesorului: cică, a preluat eparhia de la Ieronim în pagubă [63]. Toate acestea, amplificate de zvonuri și condimentate cu intrigi, au subminat definitiv prestigiul chiriarhului. La începutul anului 1947 patriarhul Moscovei l-a rechemat pe Ieronim din Moldova sovietică.

„Compromisul serghianist” și temeiurile juridice ale depășirii crizei bisericești

Premisele soluționării problemelor eparhiale stringente au fost create în august 1945, când Sovietul Comisarilor Poporului al URSS a definit statutul bisericii ortodoxe și a stabilit pentru ea limitele permisibilului. Abia peste 5 luni aceasta hotărâre de importanță principială a ajuns până la autoritățile locale moldovenești. Directiva adjunctului președintelui Sovietului Comisarilor Poporului al RSS Moldovenești, M. M. Radul, din 11 ianuarie 1946 a adus la cunoștința președinților comitetelor executive județene, orășenești și raionale decizia de importanță principială pentru biserica ortodoxă – hotărârea Sovietului Comisarilor Poporului al URSS din 22 august 1945 nr. 2137-546s [64]. Prin acest act dispozitiv comunităților parohiale și mănăstirilor le-au fost acordate drepturi limitate de persoană juridică. Li s-a permis să procure mijloace de transport, să producă odoare bisericești și obiecte de cult religios, să le vândă aceste obiecte comunităților de credincioși, să închirieze, să construiască și să cumpere în proprietate case pentru trebuințe bisericești. Toate acestea, bineînțeles, sub controlul și cu permisiunea împuterniciților Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în republici, ținuturi și regiuni. Parohiile puteau să deschidă conturi curente în instituțiile Băncii de Stat a URSS pentru păstrarea mijloacelor bisericești. În biserici se permitea colectarea donațiilor atât pentru nevoile bisericești, cât și în scopuri publice și de stat (în natură și în bani) [65].

Comunităților ortodoxe le-a fost rezervat dreptul „de a săvârși fără vreo permisiune specială pentru aceasta slujbe în bisericile și casele de rugăciune deschise și înregistrate potrivit normelor în vigoare în parohiile lor, să desfășoare adunările generale ale enoriașilor și ședințele consiliului bisericesc și ale comisiei de revizie”. (În afara clădirilor bisericești, de exemplu, în casele particulare, precum și sub cerul liber slujbele și adunările enoriașelor erau interzise). Nu era nevoie de puneri de acord speciale nici pentru organizarea procesiunilor religioase în jurul clădirii bisericii, drumurilor crucii și sfințirilor apei de sărbătorile Bobotezei și Înjumătățirii Praznicului – cu condiția „să nu fie perturbată circulația stradală normală”. Ce-i drept, drumurile crucii și slujbele sub cerul liber atât de îndrăgite de moldoveni (de exemplu rugăciunile în câmp pentru încetarea secetei etc) au fost interzise. De acum înainte puteau fi neîmpiedicat trase clopotele și săvârșite „unele ritualuri religioase acasă la credincioși la invitația acestora” [66].

La rândul său, Sovietul Comisarilor Poporului al RSS Moldovenești le-a interzis categoric autorităților locale „să închidă în mod arbitrar bisericile și casele de rugăciune”, să evacueze bisericile din încăperile închiriate, precum și din clădirile instituțiilor de stat și obștești (școli, cluburi etc), ocupate de comunități în perioada ocupației germano-române. Pentru astfel de acțiuni era necesar acordul împuternicitului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și chiar permisiunea specială a Sovietului Comisarilor Poporului al RSS Moldovenești [67].

La 29 mai 1946 guvernul sovietic a adoptat hotărârea specială nr. 1130-463 „Cu privire la mănăstirile ortodoxe”. Aceasta le atribuia mănăstirilor existente terenurile de pământ aflate în folosința lor (pământ arabil, imașuri, grădini, livezi, vii și altele) pentru utilizarea colectivă de către călugări și obliga Sovietele miniștrilor ale republicilor, cu condiția prezentării demersului corespunzător și a avizului împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse să le repartizeze terenuri mănăstirilor ortodoxe care nu aveau pământ din contul celor mai apropiate terenuri libere din fondul de stat cu calculul de cel mult de 0.15 ha pentru fiecare persoană care se afla în mănăstire. Mănăstirilor li s-a permis să dețină vite de muncă și productive, păsări și inventarul agricol necesar [68].

În noiembrie 1946 Sovietul Miniștrilor al RSS Moldovenești a adaptat aceste decizii principiale ale Kremlinului la condițiile locale [69]. Mănăstirilor ortodoxe moldovenești le-au fost atribuite terenurile aflate în folosința lor (pământ arabil, grădini, livezi, vii, iazuri și lacuri). În decursul a două săptămâni organele de reglementare a regimului proprietăților funciare trebuia să „efectueze măsurătoarea terenurilor utilizate de mănăstiri, precum și să perfecteze documentația corespunzătoare. A fost interzisă înstrăinarea și sechestrarea cu de la sine putere a terenurilor de la mănăstiri, precum și amplasarea organizațiilor de stat și obștești, a întreprinderilor și instituțiilor pe teritoriul mănăstirilor sau utilizarea construcțiilor și pământurilor repartizate mănăstirilor [70].

Concomitent, Sovietul Miniștrilor al Moldovei sovietice a dispus ca ministerul învățământului, la 1 decembrie 1946, „să evacueze din clădirile mănăstirii Hârbovăț casa de copii și să o mute în altă încăpere în afara teritoriului mănăstirii”. Din aceeași mănăstire a fost evacuat centrul de colectare a cerealelor și depozitele „Zagotzerno”. Iar ministerul sănătății republicii urma să scoată din mănăstirea de bărbați Hâncu căminul muncitorilor gospodăriei auxiliare a sanatoriului din Vorniceni. De la politica generală de consolidare a statutului patrimonial al mănăstirilor au fost făcute doar câteva derogări. Pe teritoriul mănăstirii Curchi a fost menținută întreprinderea de industrie forestieră din Orhei, iar puținii călugări de la mănăstirea Condrița, pe teritoriul căreia era amplasată școala republicană de pădurari, s-a propus să fie mutați la mănăstirea de bărbați Hâncu. În anul 1946 a fost evacuat căminul muncitorilor gospodăriei auxiliare a sanatoriului de tuberculoză din Vorniceni și casa de copii din mănăstirea Hârbovăț. Centrul „Zagotzerno”, în pofida hotărârilor și dispozițiilor suplimentare ale Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești privind evacuarea lui, mai rămânea încă pe teritoriul mănăstirii Hârbovăț. În primăvara anului 1947, în cadrul măsurilor urgente de combatere a distrofiei, comitetul executiv raional Bravicea și comitetul executiv județean Orhei, cu acordul benevol al mănăstirilor, au organizat în clădirea nelocuită de după gardul mănăstirii de bărbați Hârbovăț în care anterior se afla casa de copii, un spital provizoriu pentru copiii distrofici. Dar dat fiind că „acești copii erau în marea lor majoritate orfani și după însănătoșire nu aveau unde să fie trimiși, spitalul respectiv s-a transformat în casă de copii [71].

În luna mai 1947, peste jumătate de an după adoptarea de către guvernul Moldovei a hotărârilor principiale privind mănăstirile, au fost luate sub protecția statului cele mai valoroase monumente de arhitectură bisericească din republică: biserica Sfântul Gheorghe din secolul 17, Catedrala Veche, Biserica Măzărache, biserica Sfântul Ilie din secolul 18, ansamblul Catedralei noi (catedrala, clopotnița, arcul de triumf) din anul 1835 – la Chișinău; biserica de piatră din secolul 18 sin Căușenii Noi; catedrala din Orhei și două biserici rupestre din secolul 18 în județul Orhei. În plus au mai fost luate sub protecția statului șapte ansambluri arhitectonice (sau construcții aparte) de mănăstiri moldovenești [72].

Hotărârile cu privire la mănăstiri au avut o importanță principială pentru Moldova. Lăcașurile, chiar și în pofida declinului lor postbelic, au contribuit la păstrarea tradiției ortodoxe. Desigur că acestea erau niște mănăstiri deosebite. Ele se prezentau într-o măsură mai mare ca niște comunități economice ale călugărilor. Împuterniciții Consiliului au afirmat mult timp că ele nu au nici o semnificație în calitate de centre religioase și locuri de pelerinaj pentru credincioși, „deoarece în ele nu sunt nici un fel de obiecte și relicve sfinte” [73]. Cu toate că această frază era preluată dintr-un document în altul, ea nu era întru totul veridică. Mănăstirea de bărbați Hârbovăț era vestită înainte de război datorită icoanei făcătoare de minuni care a fost inclusă în calendarul bisericii ortodoxe ruse, iar ziua ei era marcată în fiecare an la 14 octombrie. Grație acestei icoane, mănăstirea a căpătat o mare popularitate în rândul credincioșilor [74]. Protoiereul V. Mihalaș comunică următoarele despre această icoană: „În această mănăstire se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită de la Hârbovăț, dăruită în anul 1790 de soția colonelului rus Nicolai Albaduev, care a fost strivit de un cal la poarta mănăstirii. Conform unei tradiții statornicite, începând cu anul 1859, această Icoană făcătoare de minuni se află la mănăstirea doar în perioada de vară (6 luni), iar în restul timpului este mutată cu mare pietate pentru închinare de la 1 octombrie, de sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului, la biserica Mitropoliei din orașul Chișinău, de unde la 23 aprilie, de sărbătoarea Marelui Mucenic Gheorghe se întoarce la mănăstire cu aceeași pietate și venerație” [75]. (În documente nu au fost depistate date despre mutarea icoanei de la mănăstire la Chișinău în perioada sovietică. Sunt unele mărturii că icoana se afla la mănăstire în anul 1940).

Oricum ar fi, cu obiecte sfinte și icoane făcătoare de minuni sau fără ele, mănăstirile, chiar și fără a fi centre de pelerinaj activ, contribuiau la unirea și consolidarea credincioșilor moldoveni din împrejurime în dificilii ani postbelici. Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Romenski, acuza lăcașurile de faptul că ele „deja prin natura lor ca atare sunt un focar al fanatismului religios” [76]. Cu toate că frecventarea de către credincioși a bisericilor de la mănăstiri nu era deosebit de mare, lăcașurile, după aprecierea împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, își păstrau influența asupra populației și jucau „un rol mare în răspândirea religiozității”. Aceasta se explica prin faptul că ”călugării fiind cu toții originari din satele moldovenești, mențin relații vaste cu populația. Fiecare călugăr și călugăriță are printre țărani multe rude și cunoscuți apropiați cu care se află în permanentă comunicare, fiind deseori la aceștia acasă sau primindu-i la ei, la mănăstire. Unii țărani apelează la călugări, cerându-le diferite sfaturi în chestiuni de familie și de gospodărie, dar sunt chiar și oameni atât de superstițioși care recurg la ei pentru vindecarea bolilor lor prin rugăciune” [77].

Pe lângă influența evidentă pentru toți a mănăstirilor asupra locuitorilor din împrejurimi, susținută de relațiile personale și familiale, chiar și cu toate neajunsurile și viciile vieții mănăstirești, episcopii conducători, la început Ieronim, iar apoi Venedict și Nectarie, se foloseau de ieromonahi, după cum am mai menționat deja mai sus, în calitate de rezervă strategică pentru lichidarea foametei de cadre. Participarea ieromonahilor la viața parohiilor nu se manifesta doar prin faptul că după înregistrarea oficială ei erau desemnați parohi ai bisericilor, ci și prin servirea enoriașilor lăcașurilor care nu funcționau. În acest caz, călugării oficiau ritualurile practic ilegal, fapt pe care episcopul cârmuitor și împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse au fost nevoiți mult timp să-l treacă cu vederea.

Împuternicitul Romenski și arhimandritul Venedict: personificarea problemei

Promovarea, în anii 1946-1947, a unei politici de stat pentru biserica ortodoxă, care continua linia „compromisului serghianist”, depindea în multe privințe de executorii concreți și de relațiile dintre ei. În iunie 1945 Volkopialov [78] a fost înlocuit cu Romenski, care a activat în funcția de împuternicit al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse până în aprilie 1959. În anii 1930 el a fost antrenat în munca de partid și sovietică, apoi a făcut armata. Judecând după atitudinea dezordonată față de documentele secrete, este puțin probabil ca Romenski să fi trecut prin școala organelor securității de stat. (O dată el a plasat în raport textul integral al unei foi volante antisovietice, lucru interzis categoric, întrucât era aproape că echivalat cu propaganda antisovietică. Cazul a ajuns până la instanțele de partid, dar împuternicitul s-a ales doar cu o spaimă ușoară). Nu doar episcopii cârmuitori, clericii și activul bisericesc, dar și șefii de la Moscova îl acuzau pe bună dreptate pe Romenski de administrare birocratică abuzivă. El se comporta brutal și grosolan cu slujitorii bisericii. Îi plăcea să-i cheme prin citații pe clerici și pe episcopul cârmuitor. Pe toți cei care încercau să pună la punct și să organizeze la modul serios viața bisericească îi numea fanatici și bigoți înverșunați.

Acestui ateist fervent îi plăcea să repete că nu a satisfăcut nici un demers nou cu privire la deschiderea bisericilor. În anii 1945-1946 Romenski a înregistrat 582 de biserici, inclusiv 8 case de rugăciuni, conform stării lor de fapt – clădirea care nu a fost distrusă, comunitatea păstrată, existența preotului. Toate celelalte (356) au intrat în lista bisericilor inactive [79]. După ce și-au revenit după război și foametea postbelică, credincioșii din Moldova au început să solicite și înregistrarea unora dintre aceste biserici inactive – au găsit bani pentru reparație, preot, au restabilit comunitatea bisericească, dar Romenski îi refuza sub diferite pretexte și tergiversa. Iar de fiecare dată când apărea pretextul potrivit (biserica a fost mai mult de un an fără preot etc) el mai încerca încă să le retragă înregistrarea bisericilor active (adică, să le închidă).

Consiliul era nemulțumit atât de „analizele” lui Romenski, cât și de disciplina lui de serviciu. Împuternicitul aproape niciodată, îndeosebi în primii săi ani de activitate, nu a prezentat la timp raportul pentru Consiliu. Iar în timpul predării documentelor aparatului împuternicitului pentru păstrarea permanentă la stat în Arhiva Centrală de Stat a RSS Moldovenești (actualmente A.N.R.M.) s-a descoperit că în majoritatea dosarelor de înregistrare lipseau chiar și extrasele din hotărâri. Într-un anumit sens, din fericire pentru credincioșii moldoveni, Romenski neglija întotdeauna lucrul cu dosarele. Debandada lui de la serviciu lăsa un mic „respiro” pentru clerici și credincioși, le oferea posibilitatea din când în când măcar să-și tragă răsuflarea, apăsată de tutela administrativă grea a statului sovietic.

La începutul anului 1947 în locul lui Ieronim a devenit cârmuitor eparhial arhimandritul Venedict (Poliakov), numit în această funcție direct din cea de paroh al unei biserici de cimitir. Toată viața acestui episcop rus a fost legată de Moldova. Venedict, potrivit spuselor lui, a dus „o luptă îndelungată și perseverentă pentru drepturile Bisericii Ortodoxe Ruse și ale poporului rus în ținutul natal cu uzurpatorii și răpitorii acestor drepturi, autoritățile bisericești și civile române, care au smuls forțat Basarabia ortodoxă de unitatea ei vie și de sânge cu marele popor rus și biserica ortodoxă rusă” [80]. În România Poliakov a fost de câteva ori arestat, condamnat la închisoare, expulzat din țară. La sfârșitul anilor 20, aflându-se în exil și fiind paroh al bisericilor ruse din Iugoslavia, Franța și Italia, Poliakov, și-a păstrat relații printre clericii și mirenii basarabeni, întreținea o corespondență permanentă cu adepții săi. După ce s-a întors în Basarabia (luna mai 1930) el „a declanșat din nou o luptă activă cu românii pentru drepturile Bisericii Ortodoxe Ruse” în această provincie. Au urmat noi arestări, procese de judecată, detenții la închisoare, expulzări și amenzi, de două ori lui Venedict i-a fost luată calitatea de preot. „Câte procese de judecată au fost de tot, povestea Venedict, nu țin minte precis… Mai bine zis, a fost un proces de judecată nesfârșit, un lanț neîntrerupt de astfel de procese” [81].

Venedict era un om perseverent, dominator și samavolnic. El lupta activ pentru deschiderea seminarului teologic la Chișinău. După cum relata în raportul său împuternicitul Consiliului Romenski, la audiență la Romenski episcopul încerca să obțină înființarea în eparhia Moldovei „a cursurilor teologice staționare sau fără frecvență (seminarului) pentru pregătirea preoților noi din rândul populației moldovenești locale”. „Luând în considerație faptul că înființarea în Moldova sovietică a unei instituții de învățământ teologice este extrem de nedorită, scria cu mândrie împuternicitul, deoarece aceasta ar contribui la creșterea și mai mare a religiozității în rândul populației, eu i-am demonstrat episcopului că părerea lui în această chestiune este neîntemeiată și el a căzut de acord cu mine că pentru înființarea cursurilor teologice (seminarului) noi nu avem condițiile necesare” [82]. Însă Venedict nu a renunțat la ideea sa și a încercat să abordeze problema din alt unghi: „a ridicat chestiunea necesității de a organiza cursurilor-seminar de scurtă durată de 10 zile pentru preoții slab pregătiți care lucrau în eparhie”, prin care el intenționa să treacă mai mult de 100 de persoane.

În luna mai 1947 Venedict i-a scris patriarhului Alexie I despre planurile sale de a înființa o revistă eparhială. La 17 iunie 1947 patriarhul a pus pe scrisoarea lui Venedict rezoluția: „Să se comunice că chestiunea revistei va fi discutată la Sinod”. „Programul revistei pe lângă Consiliul Eparhial Chișinău” preconiza difuzarea gratuită a „Buletinului Consiliului Eparhial” lunar, editat într-un tiraj de 20 de exemplare la mașina de scris, „în limbile rusă și moldovenească în paralel”. Buletinul trebuia să constea din două departamente și să nu conțină doar informații oficiale (numiri, transferul clericilor, dispozițiile episcopului), ci, de asemenea, și „rezumatul predicilor rostite în Eparhie, care, conform caracterului lor, meritau să fie răspândite”, corespondențe din teritoriu, răspunsuri la întrebări etc. [83]. Acest proiect al lui Venedict s-a dovedit a fi cât se poate de reușit. Anume datorită energiei lui în eparhie a apărut propria ei revistă, care îi era atât de necesară la timpul respectiv.

Și cursurile de scurtă durată, și editarea revistei eparhiale au fost realizările personale ale lui Venedict. Insistentul episcop, spre nemulțumirea autorităților laice moscovite, îl învingea evident pe împuternicitul Consiliului în discuția privind aceste chestiuni importante. O putem deduce măcar și din faptul că Consiliul pentru treburile bisericii ortodoxe ruse a recunoscut în iunie 1947 ambele proiecte drept o greșeală a împuternicitului său, acuzându-l pe Romenski că „nu s-a consultat suficient și la timp cu Consiliul în anumite chestiuni importante, comițând decizii de sine stătătoare greșite (privind revista eparhială, privind seminarul teologic) [84].

Pe vremea lui Venedict s-a îmbunătățit întrucâtva compoziția calitativă a clerului – în măsura în care aceasta era în general posibil în condițiile foametei de cadre de atunci și a necesității de a hirotonisi în marea majoritate dascăli și starosti bisericești cu puțină știință de carte. Episcopul le era loial autorităților sovietice, fapt dovedit și de activitatea sa din timpul războiului. Însă era o loialitate din convingere. Venedict tindea să se situeze pe o poziție principială în fiecare chestiune concretă. Nu se sfia să-și expună părerea. Dacă nu era de acord, era capabil de nesupunere, adică devenea incomod nu doar pentru autoritățile laice, ci și pentru cele bisericești. Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Romenski, îl numea pe Venedict Poliakov fanatic, ceea ce în argoul birocratic al împuternicitului însemna statornicia întru credință, preocuparea sinceră de soarta eparhiei și refuzul de a se supune orbește „recomandărilor” autorităților.

Paradoxul lui Venedict consta în faptul că românii îl acuzau de „rusism”, lucru pe care el însuși nu-l ascundea niciodată, iar împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Romenski, – de „naționalism moldovenesc”, „autocefalism” etc. În denunțul lui Romenski cu cererea de a-l elimina pe Venedict din eparhie se afirmă literalmente următoarele: „Venedict Poliakov încearcă să cultive în activitatea sa localismul și un fel de izolare a bisericii ortodoxe din Moldova, care comportă într-o anumită măsură elemente de autonomism și naționalism, despre care vorbesc astfel de fapte: 1) editând calendarul bisericesc pentru anul 1948 el l-a intitulat astfel „Calendarul bisericesc ortodox moldovenesc”, etalându-l astfel accentuat ca pe unul separat, pur național, diferit, chipurile, de cel rusesc; 2) la editarea diplomei pentru a-i distinge pe cei mai buni din preoțime a fost întreprinsă tentativa de a reprezenta pe ea stema atribuită de români mitropoliților basarabeni în perioada de ocupație a Basarabiei. În aceasta s-a exprimat în mod pronunțat tendința de a prezenta eparhia moldovenească ca pe una separată și autocefală. Ambele aceste tentative au fost curmate de către mine la timp; 3) în munca lui au loc, de asemenea, și cazuri de dezacord cu deciziile patriarhului și ale Sfântului Sinod și de ignorare a lor” [85]. De exemplu, fiind un adept fervent al stilului vechi, Venedict nu-și ascundea indignarea atunci când a fost dată publicității decizia Sinodului privind faptul că regiunilor vestice li se permite în 1948 să calculeze data Paștelui pe stil nou. La ședința consiliului eparhial el și-a declarat dezacordul cu decizia de compromis a Sinodului: „Ei, na-ți-o bună. Așa, va veni la mine vreo parohie și-mi va declara – eu vreau să sărbătoresc pe stil nou, și nu cumva eu sunt dator să admit asta” [86].

Pe lângă aceste „materiale compromițătoare” Romenski l-a acuzat pe Venedict de relații secrete cu inochentiștii pe care i-a numit „grupare naționalistă contrarevoluționară care reunea tot felul de elemente dușmănoase și dubioase pe baza fanatismului religios și sub stindardul sectarismului care în realitate ducea o muncă antisovietică subversivă în toate domeniile economiei și culturii”. Mai mult decât atât, împuternicitul îi incrimina episcopului „încurajarea și protecția” inochentiștilor. „Există toate motivele să considerăm, scria Romenski, că Venedict întreține relații nemijlocite cu inochentiștii. Astfel, de exemplu, am aflat de la preoțime și credincioși că atunci când Poliakov a fost numit episcop la el au venit reprezentanți proeminenți ai inochentismului, un oarecare Portnoi din s. Mana, raionul Orhei și Balan din s. Nicolaevca, raionul Orhei, ca o delegație cu felicitări pentru el și plocon cu pâine și sare. Este evident că l-au salutat ca pe un confrate de-al lor și un apărător al ideilor lor”. Lista păcatelor „inochentiste” ale lui Venedict, alcătuită de Romenski, era imensă. Acuzațiile se bazau inclusiv pe declarațiile episcopului făcute în discuții private cu unii reprezentanți ai preoțimii: „printre inochentiști sunt multe suflete destul de alese”; „încă mai rămâne de văzut ce fel de om a fost Inochentie și cum trebuie înțeles” [87].

Iar pentru a-i pune cruce definitiv reputației lui Venedict, Romenski a numit în denunțul său atitudinea episcopului vechi calendarist față de „inochentism” „nu întâmplătoare ci întru totul firească”. Potrivind convingerii ferme a împuternicitului, această atitudine decurgea ”dintr-un șir întreg de trăsături comune care le-au fost în trecut proprii atât sectei inochentiștilor, cât și vechilor calendariști, astfel ca: grupare izolată pe baza convingerilor religioase fanatice, activitatea ascunsă, pur conspirativă de castă, aceleași persecuții cărora la care au fost supuși în perioada ocupației române atât inochentiștii, cât și vechii calendariști. Toate acestea au contribuit într-o anumită măsură la apropierea dintre aceste două curente religioase contrarii sub aspectul dogmelor. Iar Poliakov nu numai că nu s-a dezis de vechile lui viziuni vechi calendaristice semi-sectariste, ci, se vede din toate că el însuși nu vrea înadins să se îndepărteze de ele, acoperindu-se cu trecutul lui de vechi calendarist precum cu un scut de nădejde” [88].

În conflictul care se amplifica s-a implicat protoiereul bisericii Sfântul Teodor Tiron din Chișinău, S. Petrov, care reprezenta în eparhie „preoțimea rusă nou-venită” și pe care Romenski îl numea „preot loial”. În semn de dezacord cu politica lui Venedict Petrov s-a retras din consiliul eparhial, făcând acuzații serioase împotriva episcopului. În luna mai 1948 el i-a expediat patriarhului Alexie o relatare în care vorbea despre abaterile serioase și chiar crimele canonice ale lui Venedict. Printre acuzații era și „protecția sectei inochentiștilor-monarhiști”, năruirea disciplinei bisericești, irosirea mijloacelor eparhiale și „atitudinea răuvoitoare față de preoțimea de origine rusă” [89]. Plecând la Moscova în legătură cu această reclamație, Venedict a reușit, după cât se pare, să se îndreptățească. Revenit la Chișinău, el a declarat că Petrov l-a calomniat în fața Patriarhului [90].

S-au păstrat notițele episcopului Chișinăului și Moldovei pe care le-a făcut după ce s-a întors de la Moscova. Ele conțin o argumentare desfășurată la raportul deja prezentat Patriarhului, obiecții și contra-pretenții față de acuzatori. „Raportul meu, trimis Preasfinției Voastre, scrie Venedict, a fost întocmit de mine în trenul Chișinău-Moscova, la repezeală, de aceea consider că e necesar să-l completez cu această anexă a mea la raport”. Episcopul numea denunțurile „minciună sfruntată, insinuare și provocare”. Și-a nominalizat dușmanii și detractorii. Principalii dintre ei erau împuternicitul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, P.N. Romenski, protoiereul P. Râbalcenko și menționatul deja mai sus S. Petrov. După spusele lui Venedict, dușmanilor lui din interiorul consiliului eparhial, precum și împuternicitului, nu le plăcea „ideologia” venedictiană a suprimării mitei și șantajului. Episcopul făcea trimitere la cuvintele autentice ale lui Râbalcenko, spuse în prezența unui martor: „Și acest câine… va fi dat afară din Moldova, ca și Ieronim” [91]. (Până la urmă, așa s-a și întâmplat. Iar dușmanul lui Venedict, Râbalcenko, a fost inclus în consiliul eparhial).

Apărându-se de suspiciunile de simpatie față de inochentiști și de favorizare a preoților autoproclamați, Venedict nu s-a temut să lanseze contra-acuzații la adresa lui P. Romenski însuși: „1. Că el, în pofida năzuințelor și străduințelor mele, se străduiește să creeze în eparhie haos, răspândirea preoților autoproclamați, samavolnicia, atmosfera imorală, mituirea și estorcarea. El, reprezentantul puterii sovietice… tolerează și încurajează inochentismul și sectarismul”. Cu date documentate, continua episcopul, „voi demonstra, nu prin vorbe goale, ci prin fapte că purtători ai seminței inochentismului sunt câțiva preoți lipsiți de har – impostori, care nu recunosc nici puterea sovietică, nici Biserica Ortodoxă Rusă, contră cărora, a impostorilor, noi ducem o luptă acerbă, dar contra căror împuternicitul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, t. Romenski, nu întreprinde categoric nici o măsură, refuzând să măcar un certificat pentru sovietul sătesc sau pentru comitetul executiv raional precum că cutare este un preot neînregistrat; și nouă ne interzicea să scriem fără știrea lui vreo adresă autorităților civile” [92].

Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse încerca să obțină și a obținut, totuși, înlăturarea inteligentului, fermului și înzestratului cu voință Venedict din republică, făcând trimitere desigur, „la interesele comune de stat”, întrucât îl considera pe păstor ”periculos în condițiile Moldovei” [93]. În opinia noastră, Venedict Poliakov, preot basarabean de origine rusă, a fost unul dintre primii în Moldova sovietică, care a găsit un răspuns personal la întrebările referitoare la identitatea moldovenească și a încercat să-și ducă păstoriții pe această cale. A fost un patriot al Moldovei, dar a considerat întotdeauna că parohiile moldovenești trebuie să rămână în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse [94]. E puțin probabil să fi fost întâmplător faptul că periculosul arhiepiscop, principalul „neajuns” al căruia era verticalitatea, capabil să-l contrazică nu numai pe împuternicitul Consiliului, ci și pe patriarhul Moscovei, a fost eliminat din eparhie și înlocuit cu loialul și prudentul Nectarie [95] anume în ajunul virajului făcut de putere de la „tutela” din timpul războiului și de după război la o formă nouă, mai dură a compromisului serghianist” [96].

La o privire de ansamblu, procesul complex și multiaspectual de sovietizare a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești în anii 1944-1949 a cuprins inclusiv și mai ales viața religioasă a populației din interfluviul pruto-nistrean, conducând la încadrarea acestuia în spațiul politic, administrativ și cultural unic al URSS cu statut de republică unională. A fost edificată o structură statală telescopică, ce trebuia să corespundă esenței și scopurilor regimului sovietic, capabilă să-i aplice în mod adecvat directivele. Faptele istorice invocate în prezentul studiu probează că procesul sovietizării RSSM în anii 1944-1949 a produs consecințe multiple și de durată, acea traumă sedimentându-se adânc în memoria și în conștiința istorică a populației.

Note:

[1] Cu privire la acest din urmă aspect, vezi: Mănăstiri și schituri din Republica Moldova. Studiu enciclopedic. Coord., red. șt. și coautor acad. Andrei Eșanu, Institutul de Studii Enciclopedice, Chișinău, 2013, 800p.
[2] Архимандрит Варлаам (В.М. Кирица). История на глазах. Православная церковь в Молдавии за последние 28 лет (Краткий очерк) // Пасат В.И. Православие в Молдавии: власть, церковь, верующие. 1940-1991: Собрание документов в 4 т. Т. 1: Православие в Молдавии: власть, церковь, верующие. 1940-1953.- Москва: Российская политическая энциклопедия (РОССПЭН), 2009. С. 148.
[3] Vezi: The Orthodox Word, Vol. XXIV, Nos. 5-6 [142-143] [September-December 1988], p. 305; Hieromonk Patapios. A Traditionalist Critique of The Orthodox Church in Orthodox Tradition, Vol. XVI, No. 1 [1997]. P. 39-72.
[4] Bishop Kallistos (Ware). The Orthodox Church (new edition). Harmondsworth, UK: Penguin Books, 1993. P. 156.
[5] РГАСПИ. Ф. 17. Оп. 117 Д. 497. Л. 152.
[6] Пасат, 1. С. 155.
[7] Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР Волкопялова в ЦК КП(б) Молдавии о деятельности Русской православной церкви в Молдавской ССР – Пасат, 1. С. 132.
[8] Idem. С. 133.
[9] Шкаровский М.В. Русская православная церковь при Сталине и Хрущеве. С. 334.
[10] Информационный отчет уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о монастырях, находящихся на территории Молдавской ССР от 22 июня 1948 г.- Пасат, 1. С. 359-360
[11] Tretiacenko Vasile Nicolaevici, ieromonah, numele de călugăr – Vadim. S-a născut în satul Copanca, raionul Bender, la 9 aprilie 1909, moldovean, studii – școala de meserii, din țărani, văduv, a intrat la mănăstirea Chițcani în anul 1938. S-a călugărit în anul 1945, ierodiacon din 1947, ieromonah din 1950, la mănăstire gestiona gospodăria, era trezorier. (Arhiva curentǎ a Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove).
[12] Письмо В.Н. Третьяченко, бывшего игумена Кицканского монастыря в Министерство здравоохранения СССР с просьбой решить вопрос о его пенсии от 28 ноября 1962 г. – Пасат, 3. С. 178.
[13] Cucereavâi L. F. (numele de călugăr Lactanțiu), ierodiacon, născut în 1922, moldovean. A absolvit seminarul teologic. A slujit la Catedrala mitropolitană din or. Chișinău. Înregistrat la 12 octombrie 1946. Vezi: ГА РФ. Ф. Р-6991. Оп. 1. Д. 113. Л. 65. Parohul bisericii Sfântului Ilie a Casei Arhierești din Chișinău a fost înălțat la rangul de ieromonah în luna mai 1947. În anul 1961 împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse comunica despre el următoarele: ”Preotul (ieromonahul) Cucereavâi L. F. , numele monahal Loctanțiu…, înainte de 1945 a lucrat în calitate de ierodiacon la Catedrala mitropolitană din Chișinău, apoi a fost hirotonisit în rangul de ieromonah și a fost un timp parohul bisericii Sfântul Ilie din or. Chișinău. În iunie 1947 a fost condamnat la 7 ani de lagăr de muncă corecțională cu ulterioara interdicție de drepturi pe 3 ani. Și-a ispășit pedeapsa într-un lagăr de muncă corecțională din regiunea Karaganda. În anul 1959 i-a adresat patriarhiei rugămintea de a fi trimis în eparhia Moldovei. Pe cererea lui, la 15 mai 1959, patriarhul a scris o rezoluție cu următorul conținut: ”Ieromonahul Lactanțiu nu a câștiga prin purtarea sa atât în eparhia Saratovului, cât și în cea a Oriolului încrederea noastră și de aceea patriarhia nu îl poate recomanda”. (Vezi: A.N.R.M. F. 3046. Inv. 1. D. 109. F. 89). Nu este exclus ca motivul acestei rezoluții negative să fi fost suspiciunea asupra loialității politice nesigure a ieromonahului.
[14] Cit. apud : Заключение прокуратуры Молдавской ССР по жалобе Ф.Я. Кучерявого о несправедливом обвинении и осуждении его сына – священника Л.Ф. Кучерявого от 4 марта 1948 г. – Пасат, 1. С. 345. Pentru această scrisoare Cucereavâi a fost acuzat de agitație și propagandă antisovietică și condamnat de 7 ani de detenție în lagăr. Deja după arestarea și condamnarea preotului de către Judecătoria Supremă a RSS Moldovenești, Episcopul Chișinăului și al Moldovei Venedict nu s-a temut să-i dea următoarea caracteristică (a susținut de fapt rugămintea tatălui preotului cu privire la anularea sentinței): ”Prezenta îi este dată ieromonahului Lactanțiu Cucereavâi, fost paroh al bisericii Sfântul Ilie a Casei Arhierești din or. Chișinău drept confirmare că în tot timpul aflării sale în slujbă, mai întâi în calitate de ierodiacon al Catedralei din Chișinău, iar apoi de paroh al bisericii Sfântul Ilie a Casei Arhierești până la arestarea sa el nu s-a remarcat prin nimic remarcabil; s-a comportat așa cum i se cuvine unui monah, aflându-se la biserică în rugăciune a îndeplinit cele mai felurite însărcinări legate de serviciul lui ca paroh de biserică, conducători al preoților nou hirotonisiți și gestionar al hotelului eparhial. Spre deosebire de alți călugări, care nu sunt exigenți cu hrana sau chiar sunt indiferenți la posturi, el nu consuma niciodată mâncare din carne, era modest îmbrăcat, rareori ieșea din lăcaș și niciodată nu-și petrecea zilele în trândăvie. În convorbirile cu mine își manifesta atitudinea exclusiv bună și loială față de Uniunea Sovietică și era un adevărat fiu al Patriei sale Republicii Socialiste Moldovenești. Ca urmare a acestora l-am și considerat destoinic de hirotonisire în rangul de ieromonah care a fost săvârșită de mine în anul trecut 1947, în luna mai”. – Характеристика иеромонаха Лактанция Кучерявого, выданная Епархиальным советом Кишиневско-Молдавской епархии, от 27 января 1948 г. – Пасат, 1. С. 344.
[15] Пасат, 1. С.511; 653-654.
[16] Из справки НКГБ Молдавской ССР в ЦК КП(б) Молдавии о духовенстве, церквях и монастырях на освобожденной территории Сорокского и Бельцкого уездов от 10 июля 1944 г. – Пасат, 1. С. 108.
[17] Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР Волкопялова в ЦК КП(б) Молдавии о деятельности Русской православной церкви в Молдавской ССР от 1 февраля 1945 г. – Пасат, 1. С. 132.
[18] Из справки заведующего инспекторским отделом Совета по делам РПЦ И.И. Иванова в ЦК ВКП(б) о русской православной церкви в Молдавской ССР от 6 июня 1952 г. – Пасат, 1. С.653.
[19] Materialele MGB al URSS și documentele Procuraturii URSS în dosarul arhimandritului Varlaam (Chirița) publicate de noi oferă o oarecare închipuire despre racolările și dosarele de acest gen. – Vezi: Пасат, 1. док. № 34-37.
[20] Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР Волкопялова в ЦК КП(б) Молдавии о деятельности Русской православной церкви в Молдавской ССР от 1 февраля 1945 г. – Пасат, 1. С. 133.
[21] Из справки МГБ Молдавской ССР председателю Бюро ЦК ВКП(б) по Молдавии Ф.М. Бутову о церковно-сектантской обстановке в республике и враждебной деятельности антисоветских церковно-сектантских элементов от 23 октября 1946 г. – Пасат, 1. С. 203.
[22] Из справки МГБ Молдавской ССР председателю Бюро ЦК ВКП(б) по Молдавии Ф.М. Бутову о церковно-сектантской обстановке в республике и враждебной деятельности антисоветских церковно-сектантских элементов от 23 октября 1946 г. Пасат, 1. С. 202.
[23] Ibidem. С. 203.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem. С. 205.
[26] Este vorba de Armaș Gheorge Dmitrievici, preot, protoiereu, născut în 1914, din țărani, a absolvit seminarul teologic și Facultatea de teologie din Cernăuți. Din 1937 până în 1939 a slujit ca dascăl în satul Bălcăuți, raionul Briceni. În 1939 a fost hirotonisit în rangul de diacon, apoi de preot. Până în 1943 a slujit în eparhia Cernăuților. Din 1943 până în 1945 a slujit în lăcașurile din satele Moșana și Plopi. În 1945 a fost arestat. Din 1954 a lucrat în calitate de șef al stațiunii meteo din orășelul Sâr-Iaga, lângă Vorkuta în RASS Komi. În 1957 s-a întors în Moldova. –Arhiva curentǎ a Mitropoliei Chişînăului şi întregii Moldove.
[27] Из справки МГБ Молдавской ССР председателю Бюро ЦК ВКП(б) по Молдавии Ф.М. Бутову о церковно-сектантской обстановке в республике и враждебной деятельности антисоветских церковно-сектантских элементов от 23 октября 1946 г. Пасат, 1. С. 205.
[28] Idem. С. 205.
[29] Ibidem. С. 206.
[30] Ibidem.
[31] Пасат, 1. С. 74.
[32] Доклад уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского Совету о проделанной работе за период с июля 1945 г. по март 1946 г. от 3 апреля 1946 г. – Пасат, 1. С. 236.
[33] Доклад уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского Совету о проделанной работе за период с июля 1945 г. по март 1946 г. от 3 апреля 1946 г. – Пасат, 1. С. 236
[34] Preocuparea de situația clericilor fugiți în România a fost expusă încă în septembrie 1944 într-o scrisoare adresată patriarhului Nicodim de către mitropolitul Efrem. El îl ruga pe Patriarh: 1). Să facă demersuri ”prin intermediul instanțelor abilitate în vederea repatrierii tuturor clericilor care au familii evacuate în România și care doresc să vină din Basarabia pentru a salva aceste familii de dezastrul moral și material în care se află în prezent”; 2). Să abordeze la Sfântul Sinod chestiunea clericilor basarabeni – refugiați și repatriați – ”pentru primirea, folosirea și desemnarea lor în funcțiile vacante din țară ”; 3). Să le păstreze acestor clerici ”întreținerea bugetară pe care au avut-o în Basarabia și ca ei să beneficieze de toate drepturile acordate de Sfintele Canoane ale Bisericii și Legile Statului Român”. – Пасат, 1. С.775. Cu alte cuvinte, era vorba de protejarea preoților români de necesitatea de a se întoarce pe teritoriul sovietic.
[35] Послание румынского патриарха Никодима патриарху Московскому и всея Руси Алексию от 20 мая 1945 г. – Пасат, 1. С .127.
[36] Доклад уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского Совету о проделанной работе за период с июля 1945 г. по март 1946 г. от 3 апреля 1946 г. – Пасат, 1. C. 236.
[37] Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР Волкопялова в ЦК КП(б) Молдавии о деятельности Русской православной церкви в Молдавской ССР от 1 февраля 1945 г. – Пасат, 1. C. 133.
[38] Доклад уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского Совету о проделанной работе за период с июля 1945 г. по март 1946 г. от 3 апреля 1946 г. – Пасат, 1. С. 237.
[39] Ibidem.
[40] Из справки МГБ Молдавской ССР председателю Бюро ЦК ВКП(б) по Молдавии Ф.М. Бутову о церковно-сектантской обстановке в республике и враждебной деятельности антисоветских церковно-сектантских элементов от 23 октября 1946 г. – Idem. С. 200.
[41] Inochentiștii – secta care a preluat numele fondatorului ei, fostului călugăr al mănăstirii Balta, Inochentie. A fost pe larg răspândită în Ucraina și Moldova. Inochentiștii predicau apropiatul sfârșit al lumii, pregătirea de Judecata de Apoi. Potrivit datelor Ministerului Securității de Stat, ”constituirea sectei inochentiștilor datează din anul 1910, a fost numită cu numele ieromonahului Inochentie de la fosta mănăstire Balta care a fondat această sectă. În anul 1919 Inochentie a murit. Fiind fără studii atât de cultură generală, cât și sub aspect bisericesc, Inochentie, iar după el alt activ conducător, nu a reușit să creeze vreo ”învățătură nouă” în religie. Celor mai apropiați ”proroci” și ”apostoli” ai săi Inochentie le spunea că el este întruchiparea celei de-a treia fețe a sfintei treimi. Iar după moarte unii adepți ai sectei îl considerau pe Inochentie chipul viu al sfântului duh, alții – cea de-a treia față a sfintei treimi, unii îl credeau Iisus și, cu o oarecare prudență, chiar Dumnezeu. În rândul sectanților chiar era răspândită legenda despre Inochentie care, chipurile, s-a înălțat viu în ceruri… Chipurile zugrăvite ale lui Inochentie erau cinstite deopotrivă cu alte icoane și sunt o parte inalienabilă a fiecărei așa-numite biserici de casă a inochentiștilor. După moartea lui Inochentie secta nu și-a încetat existența ci dimpotrivă, a căpătat o răspândire și mai vastă, cuprinzând cu influența sa în principal populația moldovenească a Basarabiei care locuia la sate. Din mediul sectanților, după moartea lui Inochentie, au ieșit în evidență câțiva imitatori de-ai lui care pretindeau la poziții de conducere. Ca rezultat, secta s-a scindat în câteva grupuri de sine stătătoare cu diferite denumiri – astfel, unii au început să se numească ”tătuniști” (tătunea, tata) care îl venerau pe conducătorul lor, ”dumnezeu tatăl”, alții erau ”arhangheliști”, considerându-l pe conducătorul lor drept ”Arhanghelul Mihail”…” Vezi: Depozitul special de stat (DSS) al Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova. Дело со спецсообщениями, возвращенными из ЦК КП(б) Молдавии за 1946 г. Т. 1. Кор. № 3. Л. 466-469.
[42] Ibidem.
[43] Директива заместителя председателя СНК Молдавской ССР М.М. Радула председателям уездных, городских и районных исполкомов о содействии в проведении регистрации действующих церквей и молитвенных домов, церковных исполнительных органов, служителей культа от 11 января 1946. – Пасат, 1. С. 185.
[44] Din documentele pe care le-am consultat este greu de înțeles de ce Patriarhia Moscovei a optat pentru Ieronim. Nu avea nimic de a face cu Moldova, nu știa limba. Ce-i drept, era destul de cult și cât trebuie de experimentat. În 1931, prin sentința troicii Direcției Unificate politice de Stat pentru regiunea Moscova, Ieronim a fost condamnat la cinci ani de privare de libertate pentru agitație și propagandă antisovietică (împreună cu un grup de credincioși). După ce s-a eliberat, V. Zaharov n-a deținut mult timp în general funcții bisericești, ci a lucrat în instituții sovietice, în principal în calitate de intendent sau contabil. În preajma delegării în Moldova a locuit la Kostroma, din motive de sănătate (invalid de grupa a doua) nu muncea. Vezi: Из документов наблюдательного личного дела Совета по делам РПЦ на архиепископа Иеронима (Владимира Ивановича Захарова), управлявшего Кишиневско-Молдавской епархией с декабря 1944 г. по январь 1947 г. – Пасат, 1. С. 739-741.
[45] Архимандрит Варлаам (В.М. Кирица). История на глазах… – Пасат, 1. С. 148.
[46] Vezi: Архив Московской Патриархии. Ф. 1. Оп. 4. Д. 966. Л. 1.
[47] Автобиография епископа Кишиневского и Молдавского Иеронима (29 апреля 1946 г.) – Пасат, 1. С.740.
[48] Архимандрит Варлаам (В.М.Кирица). История на глазах… Пасат, 1. С. 149.
[49] Vezi: ГА РФ. Ф. Р-6991. Оп. 1. Д. 70. Л. 113 об.
[50] Masa principală a bunurilor eparhiei Chișinăului a fost dusă în orașul românesc Craiova. Era vorba de obiecte bisericești din aur, argint, odăjdii, covoare, pietre scumpe – ”rezultatul achizițiilor multiseculare ale lăcașurilor”. – Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР Волкопялова в ЦК КП(б) Молдавии о деятельности Русской православной церкви в Молдавской ССР от 1 февраля 1945 г. – Пасат, 1. С. 133.
[51] La 17 iunie 1944 Karpov a expediat la Sovietul Comisarilor Poporului un memoriu în care aborda chestiunea bunurilor naționalizate, confiscate și fără stăpân care conform hotărârii SCP al URSS din 17 aprilie 1943 nr. 404 le erau transmise organelor financiare pentru a fi vândute prin rețeaua comercială. După cum aflase Karpov, printre aceste bunuri la organele financiare parveneau și obiecte de cult religios. Considerând că vânzarea acestora prin rețeaua comercială nu este rațională, Karpov propunea ca obiectele de acest fel să-i fie transmise cu titlu gratuit celei mai apropiate comunități (parohii) religioase cu includerea obligatorie în registrele de inventar ale bunurilor de cult. Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a pregătit proiectul dispoziției corespunzătoare a SCP al URSS. – Vezi: ГА РФ. Ф. Р-6991. Оп. 2. Д. 8. Л. 1, 4. La 30 iunie 1944 a fost dată publicității hotărârea SCP al URSS nr. 801 ”Cu privire la completarea art. 5 al Regulamentului în vederea modalității evidenței și utilizării bunurilor naționalizate, confiscate, ale succesiunilor vacante și fără stăpân”, conform căreia obiectele de cult religios le erau transmise cu titlu gratuit comunităților (parohiilor) religioase pentru utilizarea lor la biserică sau la casa de rugăciune și erau incluse în registrul de inventar al bunurilor de cult. – Vezi: ГА РФ. Ф. Р-5446. Оп. 1. Д. 230. Л. 89.
[52] Письмо председателя Совета по делам РПЦ Г.Г. Карпова заместителю председателя СНК Молдавской ССР Г.В. Квасову о церковной утвари, прибывшей из Румынии от 16 августа 1945 г. – Пасат, 1. С. 153.
[53] Из протокола № 3 заседания Совета по делам РПЦ от 3 апреля
1946 г. от 3 апреля 1946 г. – Пасат, 1. С. 248-249.
[54] Письмо епископа Кишиневского и Молдавского Иеронима И.В. Сталину о внесении денежной суммы в фонд помощи пострадавшим семьям героев Красной армии от 7 ноября 1945 г. – Пасат, 1. С. 180-181.
[55] Доклад уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского Совету о проделанной работе за период с июля 1945 г. по март 1946 г. от 3 апреля 1946 г. – Пасат, 1. С. 238.
[56] Из справки МГБ Молдавской ССР председателю Бюро ЦК ВКП(б) по Молдавии Ф.М. Бутову о церковно-сектантской обстановке в республике и враждебной деятельности антисоветских церковно-сектантских элементов от 23 октября 1946 г. – Пасат, 1. С. 200.
[57] Depozitul special de stat (DSS) al Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova. Дело со спецсообщениями, возвращенными из ЦК КП(б) Молдавии за 1946 г. Т. 1. Кор. № 3. Л. 464.
[58] Архимандрит Варлаам (В.М.Кирица). История на глазах… Пасат, 1. С. 149.
[59] Depozitul special de stat (DSS) al Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova. Дело со спецсообщениями, возвращенными из ЦК КП(б)Молдавии за 1946 г. Т. 1. Кор. № 3. Л. 464.
[60] Информационный отчет уполномоченного Совета по делам РПЦпо Молдавской СССР П.Н. Роменского за IV квартал 1946 г. от 18 января 1947 г. – Пасат, 1. С. 259.
[61] Ibidem. С. 259-260.
[62] Ibidem. С. 260.
[63] Акт о передаче епископом Венедиктом Кишиневскому епархиальному совету управления и имущества Кишиневско-Молдавской епархии в связи с переводом его в другую епархию от 20 июля 1948 г. – Пасат, 1. С. 300-301.
[64] Hotărârea din 22 august 1945 nr. 2137-546s a fost adoptată întru dezvoltarea hotărârii SCP al URSS din 1 decembrie 1944 nr. 1643-486s ”Cu privire la bisericile ortodoxe și casele de rugăciuni”. Ea completa, printre altele, această hotărâre cu următorul punct: ”Se va stabili că în cazurile în care un grup considerabil de credincioși fac un demers pentru deschiderea bisericii într-o clădire bisericească ce și-a păstrat aspectul bisericesc și obiectele bisericești, nu este ocupată de nimic și nu a fost închisă printr-o hotărâre a organelor sovietice, – un atare demers urmează să fie satisfăcut indiferent de numărul bisericilor care funcționează în oraș sau raion” – Vezi ГА РФ. Ф. Р-6991. Оп. 3. Д. 10. Л. 59. În hotărârea nr. 1643-486s din 1 decembrie 1944 punctul acesta a fost formulat în felul următor: Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse i se permitea ”în cazul unui demers al unui grup considerabil de credincioși cu privire la deschiderea unei biserici ortodoxe sau a unei case de rugăciuni, dacă în raion sau în oraș nu sunt biserici active sau biserica activă se află la o distanță considerabilă de locul de trai al petiționarilor, – acest demers să fie satisfăcut potrivit normelor în vigoare stabilite de hotărârea SCP al URSS din 28 noiembrie 1943 nr. 1325. Trebuie să fie satisfăcute în mod prioritar demersurile credincioșilor cu privirea acelor biserici în raport cu care nu au fost emise decizii despre închiderea lor, iar clădirile bisericești sunt libere și nu au fost reutilate”. – Vezi: ГА РФ. Ф. Р-6991. Оп. 3. Д. 1. Л. 48-49.
[65] Директива заместителя председателя СНК Молдавской ССР М.М. Радула председателям уездных, городских и районных исполкомов о содействии в проведении регистрации действующих церквей и молитвенных домов, церковных исполнительных органов, служителей культа от 11 января 1946 г. – Пасат, 1. С. 186.
[66] Ibidem. С. 184-187.
[67] Ibidem. С. 186-187.
[68] Vezi: ГА РФ. Ф. Р-5446. Оп. 106. Д. 200. Л. 77-79.
[69] Постановление Совета министров Молдавской ССР № 1087 «О православных монастырях» от 14 ноября 1946 г. – Пасат, 1. С. 226-227.
[70] Ibidem. С. 227.
[71] Vezi mai amănunțit: Записка Совета по делам РПЦ в Совет министров СССР о соответствии постановления Совета министров Молдавской ССР № 1087 от 14 ноября 1946 г. постановлению Совета министров СССР № 1130-463с от 29 мая 1946 г. и результатах проверки его выполнения от 2 января 1947 г. и Информационный отчет уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о монастырях, находящих ся на территории Молдавской ССР от 22 июня 1948 г. – Пасат, 1. С. 228-229; 352-366.
[72] Пасат, 1. С. 269-272.
[73] Доклад уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского Совету о проделанной работе за период с июля 1945 г. по март 1946 г. от 3 апреля 1946 г. – Пасат, 1. С. 240.
[74] Vezi: A.O.S.R. R.M. F. 51. Inv. 23. D. 220. F. 30.
[75] В. Михалаш. Указ. соч., С. 63.
[76] Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского в Совет о епископе Венедикте (Полякове) и его руководстве епархией от 23 февраля 1948 г. – Пасат, 1. С. 285.
[77] Информационный отчет уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о монастырях, находящихся на территории Молдавской ССР от 22 июня 1948 г. – Пасат, 1. С.363.
[78] Primul împuternicit al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, Volkopialov, și-a început activitatea cu colectarea informațiilor și rezolvarea chestiunilor tehnice. Se știe că la însărcinarea Consiliului el colecta date despre mănăstirile moldovenești – el a alcătuit note informative succinte, dar consistente. Împuternicitul a numărat inexact mănăstirile (25 în loc de 24) și le-a apreciat ca organizații viguroase sub aspect economic, aprecierea aceasta venind în contradicție cu propriile lui informații. Și informațiile, și estimările au ajuns mai întâi în datele generalizate ale Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, iar de acolo în lucrările unor istorici. În februarie 1945 Volkopialov a prezentat la Consiliu un memoriu din care rezulta că la timpul respectiv împuternicitul încă nu știa nici măcar numărul exact al bisericilor ortodoxe din republică și nici numărul clericilor care rămăseseră în Moldova. Alte urme ale activității lui Volkopialov nu s-au păstrat în arhive.
[79] Доклад уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского Совету о проделанной работе за период с июля 1945 г. по март 1946 г. от 3 апреля 1946 г. – Пасат, 1. С. 233.
[80] Автобиография епископа Кишиневского и Молдавского Венедикта от 19 декабря 1947 г. – Пасат, 1.. С. 274.
[81] Ibidem. С. 275.
[82] Доклад уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского Совету о проделанной работе за период с 1 января по 1 июня 1947 г. 3 июня 1947 г. – Пассат, 1. С. 305
[83] Vezi: Архив Московской Патриархии. Ф. 1. Оп. 4. Д. 971. Л. 23-25.
[84] Из протокола №5 10 заседания Совета по делам РПЦ от 7 июня 1947 г. – Пасат, 1. С. 315.
[85] Докладная записка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского в Совет о епископе Венедикте (Полякове) и его руководстве епархией от 23 февраля 1948 г. – Пасат, 1. С. 284-285.
[86] Idem. С. 286.
[87] Ibidem. С. 283.
[88] Ibidem.
[89] Ibidem. С. 288.
[90] Ibidem.
[91] Ibidem. С. 290.
[92] Ibidem.
[93] Ibidem. С. 286.
[94] Chiar și după ce a fost eliminat din eparhie, nesupusul Venedict încerca să influențeze asupra situației bisericii din republică. Succesorul lui, Nectarie, gata să urmeze întru totul indicațiile autorităților civile, se cam temea de principialul său predecesor. Se știe, între altele, că atunci când la sesiunea sinodului trebuia să fie examinată nota lui Nectarie despre mănăstiri, în special, despre lichidarea majorității lăcașurilor de maici, patriarhia l-a implicat în pregătirea chestiunii pe fostul episcop al Chișinăului, pe atunci deja al orașului Ivanovo, Venedict (Poliakov). Cu puțin înainte Venedict își petrecuse concediul la Chișinău, ”s-a ocupat de mănăstiri”, l-a vizitat pe Nectarie și i-a reproșat că acționează incorect în raport cu mănăstirile. În curând s-a aflat că Nectarie chiar s-a plâns la Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, încercând să obțină ca Venedict să nu participe la sesiunea sinodului.. Este relevant faptul că acest succesor al lui Venedict l-a acuzat destul de dur pe predecesorul său de lacune organizatorice și birocratice. La sosirea la Chișinău Nectarie ”a fost teribil de uluit de haosul care domnea în treburile Eparhiei”, despre care el n-a pregetat să-i dea de știre patriarhului în raportul său din 3 septembrie 1948. El a criticat în primul rând actul de predare a gestiunii al lui Venedict. – Vezi: Архив Московской патриархии. Ф. 1. Оп. 4. Д. 972. Л. 96-101.
[95] Nectarie (Grigoriev N. C. – 1902-1969) – la 5 iunie 1948 a fost numit în postul de episcop al Tiraspolului cu misiunea de a administra provizoriu și eparhia Chișinăului. A preluat gestiunea la 1 august 1948. La 11 iunie 1949 a fost confirmat în postul de episcop al Chișinăului și Moldovei, în 1956 înălțat la rangul de arhiepiscop, în 1963 – la rangul de mitropolit. Până la moartea sa survenită la 9 martie 1969 a cârmuit eparhia Chișinăului și a Moldovei.
[96] La 11 iunie 1948 Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de lângă Sovietul Miniștrilor al URSS a informat Sovietul Miniștrilor al Moldovei și pe împuternicitul său în Moldova, Romenski, că Patriarhia l-a numit Pe episcopul Nectarie (Grigoriev Nicolai Constantinovici) în funcția de cârmuitor al eparhiei Moldovei, eliberându-l de la cârmuirea eparhiei Petrozavodskului și Olonețului (RSS Carelo-Fină). Episcopul Venedict era transferat în eparhia Ivanovo. – Пасат, 1. С.229. De comportamentul lui Venedict la locul nou autoritățile erau ca și mai înainte nemulțumite. După cum comunica împuternicitul Consiliului pentru regiunea Ivanovo, ”în timpul aflării episcopului Venedict în eparhia Ivanovo… comportamentul și activitatea lui… îl caracterizează pe episcop în plan politic sub aspect negativ”. – Vezi: ГА РФ. Ф. Р-6991. Оп.7. Д.24. Л.13-14. La 23 iulie 1956 Venedict a fost transferat la catedra din Jitomir. Motivul principal al transferului au fost ”afirmațiile nesănătoase ale lui Venedict manifestate în ultimul timp, gruparea în jurul său a părții reacționare a preoțimii și ignorarea recomandărilor împuternicitului Consiliului pentru regiune”. . – ГА РФ. Ф. Р-6991. Оп. 2. Д. 176 а. Л. 25; Оп. 1. Д. 1438. Л. 34. În martie 1957 Sinodul menționa că ”în predicile arhiepiscopului Venedict au fost observate expresii inadmisibile, care le dădeau auditorilor temeiuri de a trage concluzii despre starea de spirit opoziționistă în raport cu puterea a arhiepiscopului”. – ГА РФ. Ф. Р-6991. Оп. 2. Д. 202 а. Л. 9. La 8 septembrie 1958 prin hotărârea Sinodului Venedict a fost eliberat de la conducerea eparhiei Jitomirului ”cu retragerea lui din activitate”. – Idem. Л. 68. Venedict a murit la 6 decembrie 1963. – ГА РФ. Ф. Р-6991. Оп. 6. Д. 368. Л. 20 об.

Valeriu Pasat

 

Sursa: curentul.md


Articole postate de același autor
5905

Cum s-a rugat Sfânta Ana înainte de a o naște pe Fecioara Maria

Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce numai cu cuvântul Tău ai făcut cerul şi pământul cu toate cele ce sunt într-însele; Dumnezeule, Cel ce ai zis făpturilor Tale să crească şi să se înmulţească, Tu cel ce ai binecuvântat pe Sara, soţia lui Avraam, şi la bătrâneţile ei a născut pe Isaac, şi ai dăruit Anei, […]