Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul. Toate câte vin de la Dumnezeu au înăuntrul lor pacea, şi-l îndeamnă pe om la osândire de sine şi la smerenie.
“Credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26). Adevărata credinţă nu poate să existe fără fapte. Cine crede cu adevărat, acela oricum va face fapte bune.
Dacă omul, din iubire de Dumnezeu şi din dragoste pentru viaţa în virtute, nu-şi face multe griji pentru sine, crezând că de el Se va îngriji Dumnezeu, această încredere în pronia divină este şi potrivită şi înţeleaptă.
Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, se socoteşte pe sine călător şi străin pe acest pământ, în dorinţa lui să se unească cu Dumnezeu, doar spre Acesta îşi ţinteşte continuu mintea şi inima.
Omul care se va hotărî să ducă viaţă lăuntrică, trebuie întâi de toate să aibă frică de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7).
Mintea omului treaz se aseamănă cu păzitorul grijuliu şi cu străjerul Ierusalimului lăuntric. Din înălţimea vieţii duhovniceşti priveşte cu ochiul său curat puterile potrivnice, aflate împrejurul şi înlăuntrul sufletului său, după cuvintele psalmistului: “Şi au văzut ochii mei şi au suferit vrăjmaşii mei” (Ps. 53, 7).
Omul cât timp este în trupul său se aseamănă cu lumânarea aprinsă. Aşa cum lumânarea este ursită să se topească, la fel şi omul să moară. Sufletul lui însă este nemuritor, şi de aceea trebuie să se îngrijim mai mult de suflet decât de trup: “Ce foloseşte omul dacă câştigă lumea întreagă, însă îşi pierde sufletul său? Sau ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).
Dacă Domnul îngăduie ca neputinţele să-l încerce pe om, atunci El îi va da şi puterea răbdării.
Trebuie să-ţi obişnuieşti mintea să lucreze înlăuntrul legii Domnului. Sub îndrumarea Aceluia să-ţi petreci viaţa.
Pacea sufletului se dobândeşte prin strâmtorări. Sfânta Scriptură spune: “Am trecut prin foc şi prin noianul mâhnirilor, dar la sfârşit ne-ai dus la loc de odihnă” (Ps. 65, 11).
Nimic nu foloseşte atât la dobândirea păcii lăuntrice, cât tăcerea şi vorbirea cu noi înşine, mai mult decât cu ceilalţi.
Poţi să nu te bucuri, văzând soarele cu ochii trupeşti? Dar câtă bucurie vei simţi când mintea ta va vedea cu ochii lăuntrici pe Hristos, Soarele dreptăţii?
Ca să-ţi păstrezi pacea sufletească trebuie să alungi de la tine mânia, să te osteneşti, să ai duhul bucuriei, să te fereşti de a-i osândi pe ceilalţi, şi să faci pogorământ în dreptul slăbiciunilor fraţilor tăi.
Orice înaintare şi izbândă în orice latură a vieţii noastre, trebuie să le punem pe seama Domnului. Şi împreună cu profetul să spunem: “Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dăm slavă” (Ps. 113, 9).
La vârsta de 35 de ani, aproape la jumătatea vieţii pământeşti, omul duce de obicei o mare luptă ca să se înfrâneze pe sine însuşi. Mulţi la această vârstă nu rămân pe drumurile virtuţii, ci aleargă şi urmează calea poftelor lor.
Cel care vrea să se mântuiască trebuie să ţină inima lui în stare de pocăinţă şi de zdrobire: “Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit prin căinţă. Dumnezeu niciodată nu va dispreţul inima zdrobită şi smerită” (Ps. 50, 19).
Când omul se osteneşte să aibă inima smerită şi cugetul paşnic, atunci toate uneltirile vrăşmaşului rămân nelucrătoare. Pentru că acolo unde există pacea gândurilor, se odihneşte însuşi Dumnezeu.
Deznădejdea este bucuria cea mai mare a diavolului. Este un păcat de moarte.
Nu trebuie să răspunzi înainte să-l asculţi pe celălalt. “Cel care răspunde fără ca mai întâi să asculte este nepriceput şi se va ruşina” (Pilde 18, 13).
Când omul primeşte un lucru dumnezeiesc înlăuntrul lui, inima i se bucură. Când dimpotrivă primeşte ceva diavolesc, atunci se umple de confuzie şi se tulbură.
Cel care duce boala cu răbdare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu se încununează ca martir.
Trebuie să alungăm departe gândurile necurate, în special când ne rugăm lui Dumnezeu. Pentru că nu este cu putinţă să vieţuiască împreună mireasma cu putoarea.
Dacă noi nu acceptăm gândurile rele care vin de la diavolul, facem foarte bine. Pentru că duhul necurat doar la oamenii pătimaşi îşi împlineşte deplin lucrarea lui, în timp ce la cei nepătimaşi se osteneşte să-i ispitească de departe.
Este cu neputinţă ca omul tânăr să nu fie tulburat de gândurile trupeşti. De aceea trebuie să se roage stăruitor lui Dumnezeu, ca El să stingă flacăra poftelor ruşinoase când apare. Astfel, flacăra nu se va mai înteţi niciodată.
Trebuie să le răbdăm pe toate de dragul lui Dumnezeu, cu mulţumire. Viaţa noastră în comparaţie cu veşnicia este o clipă. De aceea şi Apostolul spune: “Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care mi se va descoperi (Romani 8, 18).
Să iubim smerenia ca să vedem slava lui Dumnezeu. Pentru că unde se află smerenia, de acolo izvorăşte slava dumnezeiască.
Fără lumină, toate sînt întunecate. La fel, fără smerenie nimic nu se găseşte în om, decât doar întunericul.
Aşa cum lumânarea, dacă nu se încălzeşte şi nu se înmoaie, nu poate să primească sigiliul, la fel şi sufletul, dacă nu este încercat cu ostenelile şi neputinţele, nu poate să primească deasupra lui pecetea virtuţii.
Faţă de cei de lângă noi trebuie să ne purtăm cu fineţe, fără să-i jignim măcar cu privirea.
Pe omul confuz şi mâhnit, îngrijeşte-te să-l întăreşti cu cuvinte de iubire.
Pentru nedreptatea pe care ţi-o provoacă ceilalţi, oricare ar fi aceasta, nu trebuie să te răzbuni. Dimpotrivă, să-l ierţi din străfundul inimii pe cel care te-a nedreptăţit.
Nu trebuie să nutreşti în inima ta ură şi antipatie împotriva celui care te duşmăneşte, ci să-l iubeşti şi să-i faci bine pe cât poţi, împlinind porunca lui Hristos: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc” (Matei 5, 44).
Poarta pocăinţei este deschisă pentru toţi, şi nimeni nu ştie cine va trece mai întâi prin ea: tu, care-l osândeşti pe celălalt, sau el, care te osândeşte pe tine. Osândeşte-te întotdeauna pe tine şi vei înceta să-i osândeşti pe ceilalţi. Poţi să osândeşti un lucru
rău, dar niciodată pe cel care l-a săvârşit.
Când omul este părăsit de Dumnezeu, atunci diavolul este pregătit să-l piardă, aşa cum piatra de moară striveşte bobul de grâu.
Grija prisositoare pentru nevoile vieţii este semnul omului necredincios şi mic la suflet. Şi trecem prin suferinţă dacă ne îngrijim noi înşine pentru noi, şi nu ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care se îngrijeşte de toate.
Este mai bine să dispreţuim toate câte nu sunt ale noastre, adică cele vremelnice şi trecătoare şi să le căutăm pe ale noastre, adică cele nestricăcioase şi veşnice.
Mâhnirea este viermele inimii care o devorează pe mama care l-a născut.
Cel care a biruit patimile a biruit şi durerea. Cel care este învins de patimi nu va scăpa de legăturile durerii. Aşa cum cel bolnav se cunoaşte după culoarea feţei, la fel şi cel pătimaş după deznădejde.
Domnul se îngrijeşte de mântuirea noastră. Diavolul ucigător de oameni însă se străduieşte să ne ducă la deznădejde.
Nu trebuie să ne înfricoşăm în viaţa duhovnicească de nicio putere potrivnică. Dimpotrivă, să ne punem nădejdea în cuvintele lui Dumnezeu: “Nu numiţi uneltire tot ceea ce poporul acesta socoteşte uneltire, şi nu vă temeţi, nici nu vă înfricoşaţi de ceea ce se tem ei. Numai pe Domnul Savot socotiţi-L sfânt, de El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi” (Isaia 8, 12-13).
Eextras din: Glasul Sfinţilor Părinţi – Editura Egumeniţa 2008
