Eu știu că nu prea v-ați gândit la ei,
De frică poate, chiar din nepăsare,
Atâtea chipuri s-au omis din amintiri,
Și nu au zi cu roșu-n calendare...
Ei nu au scris scrisori, decât spre cer...
Când își lăsau amprentele pe ziduri,
Și gropile comune când săpau,
Stiind că vor pleca atât de singuri...
Făcut-au garduri vii din carnea lor,
Și varul le-a fost plapumă-n morminte,
Zdrobit-au oasele cu șine de tractor,
Că să ascundă lacrimile sfinte...
Martiri s-au stins, dar n-a fost vina lor,
Cu semne de-ntrebare când plecară,
Nevinovații osândiți ca infractori,
Și pedepsiți de dragostea de țară...
Acasă pe ascuns îi mai boceau,
Și mirosea a moarte prin altare,
Pe-acei părinți, bunei ce se pierdeau,
În lagăre de mare concentrare...
Femei, copii, ai mei, ai tăi, ai lor
Care-ați avut un singur dor și-un sânge,
Eroii noștri, cei ai tuturor
O țară-ntreagă astăzi vă deplânge...
Iar voi, acei, ce poate ați uitat-
Să le aprindeți câte-o lumânare!
Căci făra ei suntem popor sărac,
Rămas, încă de-atunci... în închisoare.
Diana Sava Daranuta
