Intrarea Domnului în Ierusalim ne înfăţişează opoziţia nefirească dintre gândurile omului şi gândurile Domnului, dintre lumescul material şi cerescul spiritual. Poporul Îl întâmpină pe Hristos cu flori, haine aşternute şi osanale, ca pe un împărat lumesc, nădăjduind că va scăpa de regimul de dominaţie străină dar şi că Hristos le va rezolva problemele existenţiale (boli, foamete etc.) aşa cum făcuse anterior, motiv pentru care devenise faimos în epocă.
În schimb, ce vedem? Un Hristos al păcii, care se smereşte pe asin, refuzând imaginea unui războinic biruitor călare pe cal alb. Un Iisus al lacrimilor, care nu se bucură împreună cu oamenii, ci plânge pentru întunecarea spirituală a omenirii. Un Mesia al păcii care, surprinzător, deşi vine de bunăvoie la Răstignire, nu pregetă a condamna comercializarea credinţei şi, nici una, nici două, curăţă de impostură casa de rugăciune a Tatălui ceresc, ce fusese transformată în peşteră de tâlhari de către neguţătorii de credinţă.
Pedagogia Săptămânii Patimilor se lucrează treptat, zilnic, prin întregul program liturgic al Bisericii. Deniile ne cheamă seară de seară la cunoaşterea căii duhovniceşti a Patimilor Domnului, iar reperele călăuzitoare sunt puse în faţa ochilor noştri duhovniceşti, asemenea indicatoarelor rutiere puse pe margine de drum.
Pe scurt, parcursul spiritual al acestei Săptămâni arată cam aşa (menţionăm că o zi liturgică începe din seara zilei astronomice precedente, conform zilelor creaţiei şi a fost seară şi a fost dimineaţă):
Luni (duminică seara), pomenim pe fericitul Iosif (fiul cel mic al patriarhului Iacov) şi pe fraţii săi, o istorie ce prefigurează chiar viaţa lui Hristos. Tot acum citim şi pilda smochinului neroditor, ce s-a uscat prin blestemul Domnului, în fapt o avertizare asupra pagubei sufleteşti cu care ne alegem dacă vom rata scopul final al vieţii noastre: desăvârşirea duhovnicească întru iubire divină.
Marţi (luni seara) citim pilda celor zece fecioare, o continuare a pildei smochinului, care ne învaţă că desăvârşirea se atinge prin lucrarea continuă (cu trezvie) a faptelor bune. Totodată, citim şi pilda talanţilor, care ne îndeamnă să reflectăm la modul în care folosim darurile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat.
Miercuri (marţi seara) ne aducem aminte de trădarea lui Hristos de către Iuda, pentru 30 de arginţi, din fals spirit mediator şi veritabilă speculare a tensiunilor sociale. În plus, ne amintim ungerea cu mir a picioarelor Mântuitorului de către femeia cea păcătoasă, ca prevestire a punerii în mormânt a Domnului.
Joi (miercuri seara) avem o condensare a mai multor momente. În primul rând, avem instituirea slujbei Liturghiei, la Cina cea de Taină când Dumnezeu îşi dă Trupul şi Sângele său ca hrană spre viaţă veşnică, Împărtăşire cu Dumnezeu spre nemurire în veşnicie. Însă, înainte de Cină, Dumnezeu se smereşte din nou (oare pentru a câta oară?!) şi spală picioarele ucenicilor, aplicare practică a învăţăturii că cel mai mare să fie slujitor tuturor, iar cel dintâi să fie tuturor slugă. Urmează, după cină, Rugăciunea lui Hristos din grădina Ghetsimani, în care Hristos-Fiul, arătându-şi firea umană, o face ascultătoare Tatălui. La final are loc prinderea lui Iisus şi ducerea sa la judecată cu gardă militară, asemenea tâlharilor renumiţi.
Vineri (joi seara) se face aducere aminte de Sfintele şi Mântuitoarele Patimi ale Mântuitorului Hristos. Ele reunesc judecata nedreaptă a Celui nevinovat; încoronarea batjocoritoare, cu coroană de spini, sceptru de trestie şi o mantie purpurie a Împăratului ce ne smulge spinii păcatelor din noi; cererea unui popor manipulat, către Pilat, de Răstignire a Luminii lumii, care alungă întunericul manipulărilor viclene ale duhurilor răutăţii; transformare a florilor din mâinile poporului de la Florii, în piroane ce străpung sfintele mâini ce ne-au creat; metamorfozare a Crucii, din instrument de tortură, în altar de jertfă iubitoare. Dar Patimile ne descoperă un Dumnezeu care iartă pe cei ce nu ştiu ce fac, care se lasă spânzurat pe lemn de bunăvoie, în văzut unei lumi ce-L huiduie şi scuipă, cerându-i batjocoritor suprema minune de a se da jos de pe Cruce, neînţelegând că nu coborârea de pe Cruce arată puterea Domnului, ci viitoarea Înviere din mormânt. Şi tot acum, hidoasa laşitate a firii umane se arată din plin în lepădarea lui Petru, prevestitul act de trădare al nedesăvârşitului apostol, care făgăduise fariseic Domnului că îşi va da şi sufletul pentru El.
Sâmbătă (vineri seara) cu toţii cântăm Prohodul Domnului, de fapt slujba punerii în mormânt a Vieţii lumii întregi. În fapt, Hristos cel nemuritor, dar muritor cu Trupul, se coboară până la Iad, de unde, cu puterea Învierii sale, va omorî moartea pentru totdeauna şi va elibera sufletele drepţilor din Vechiul Testament, care aşteptaseră milenii de-a rândul venirea eliberatoare de păcat a lui Mesia. Acesta este şi motivul pentru care, de-a lungul anului şi, cu precădere în Postul Mare, sâmbăta este închinată liturgic pomenirii celor adormiţi ai noştri.
Astfel, încet, încet, Săptămâna Patimilor ne prezintă agonia firii umane între virtute şi păcat, între ceresc şi lumesc, între iubire şi ură. Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi? este întrebarea retorică pe care Dumnezeu o adresează umanităţii deranjate de lumina adevărului din cuvintele Sale.
Dar tocmai de aceea, se cuvine ca astăzi să ne bucurăm, căci Domnul Hristos vine să ne arate calea eliberării noastre din robia răutăţii şi din moartea spirituală.
Sursa: doxologia.ro
